Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Portret > Mobil |   


Autor: Pompiliu Comsa         Publicat în: Ediţia nr. 315 din 11 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Academicianul Ioan Haulica omagiat la el acasa, in comuna ieseana Ipatele
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

- reportaj nonconformist - 
 
  
Era un ceas de toamnă însorită, caldă şi curată, de parcă s-au schimbat anotimpurile, când ne-am îmbarcat în maşina colonelului în rezervă Ionel Pintilii, patru dintre liderii Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni, Departamentul Moldova, în frunte cu academicianul Constantin Gh. Marinescu, subsemnatul fiind secondat de juristul Petru Butuc, secretarul filialei ieşene. O făcuserăm din spatele redacţiei cotidianului Evenimentul, după ce făcuserăm o mică şedinţă pe picior de plecare chiar în sediul Institutului de Cercetări Medicale şi Social-Umane care poartă numele regretatului academician Ioan D. Hăulică. Cu acest prilej am cunoscut-o şi pe graţioasa sa fiică, conf. univ. dr. Daniela Boişteanu, care însă a preferat drumul spre locurile natale în maşina preşedintelui-rector, prof. univ. dr. Vasile Burlui, care era însoţit de vicepreşedintele Universităţii ’’Apollonia’’, prof. univ. dr. Constantin Fătu, alături de care mai erau scriitorul de calibru Grigore Iliesei şi academicianul Valeriu Cotea, cel care timp de două decenii a reprezentat România la Oficiul Internaţional al Viei şi Vinului, cu sediul la Paris, astăzi în vârstă de 84 de ani. Cele două echipaje doreau să-şi omagieze Magistrul acasă la el. Ursitoarele veştede ale toameni însă apar pe negândite şi ne ţes în minte planuri noi sau vechi, dilemele curând din belşugul multiplelor posibilităţi. Sporovăim pe drum despre toate celea, dar fără să vrem ’’admirând’’ hârtoapele prin care şerpuiau maşinile, dăm dreptate academicianului Marinescu, decanul nostru de vârstă, care remarca că trăim în trei Românii paralele: una situată în Evul Mediu, alta în secolul al XIX-lea şi ultima în secolul XX. Acum, de fapt, ne aflam în prima, deşi şoseaua duce spre Mănăstirea Hadâmbu, care pe 8 septembrie a împlinit 350 de ani de istorie şi spiritualitate, prilej cu care a scos un volum excepţional comemorativ, tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului TEOFAN, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Mai fusesm aici cu ai mei, familie de ţărani gospodari din Comarna şi rămăsesem mut în faţa modernismului care sălăşuieşte în cetatea amplasată într-un cadru natural de vis. Smerenia creştină ne-a făcut şi atunci şi acum să nu trimitem gânduri sincere către mai marii judeţului moldav care parcă au uitat de existenţa locurilor. Curând ne-a dat gând de bineţe primarul Costică Postârnac, preşedintele Colegiului 3 PSD, care la ultimele alegeri şi-a zdrobit, pur şi simplu, ceilalţi trei candidaţi, obţinând un 78,96 % dintre voturile consătenilor, următorul clasat fiind pedelistul Vasile Mironeanu, cu 14,51 %. De altfel, aveam să aflăm, nu cu oarecare uimire, că edilul şef face parte dintr-o familie care a gestionat treburile comunei de zeci de ani, iar acum, nu ce l-am cunoscut mai bine şi am discutat preţ de mai multe ore cu sătenii din Ipatele, ne-am convins că povestea a fost facilă şi bazată doar pe fapte, nu pe vorbe. 
                                                               *  
Mi s-a vorbit mereu în ultima vreme despre un mare OM, distinsul Prof. dr. Ioan D. Hăulică, un fiu al satului ieşean Ipatele, despre care spunea mereu că-i datorează educaţia de bază şi atitudinea faţă de muncă. Nu l-am cunoscut, dar din istorisirile la care am fost luat martor, pot spune că îmi pare nu numai o persoană dragă, ci un prieten adevărat. Se născuse pe 29 octombrie anul de la Hristos 1924, o zi de Brumărel, de toamnă senină şi bogată, fiind primul copil a unei familii de răzăşi, Dumitru şi Mariţa, oameni aprigi şi mândrii, cu credinţă în Dumnezeu şi dragoste de carte. Atestaţi de la 1400, prin al 13-lea document moldovenesc, răzăşii nu şi-au părăsit niciodată pământurile, chiar dacă de nevoie şi-a strămutat vatra satului, şi-au construit şi reconstruit biserica, şi-au ridicat prin contribuţia tuturor primul local al şcolii. Legătura între ei şi Dumnezeu este una aparte. Însuşi numele satului, Ipatele, provine din vocabularul religios slav, mărturie fiind, încă din secolul al XII-lea, cronica slavonă de la mănăstirea Ipate. În toate vecaurile, de altfel, au trăit călugări şi preoţi purtând acest nume – Ipate.

Creştini ortodocşi, au ştiut să-şi respecte strămoşii, datinile, tradiţiile şi nu au aderat nicicând la altă religie. Alături de biserică, ştiinţa de carte a constituit o preocupare în viaţa acestor locuitori, nu foarte bogaţi. Încă din secolul al XIX-lea şi-au trimis copii la şcoală, pentru a deveni preoţi sau învăţători. Din 1870 avem prima foaie matricolă a preotului Gheorghe Mogoş, absolvent al Seminarului de la Huşi. Din acelaşi an funcţionează prima şcoală de patru ani la care şi-a început drumul în viaţă învăţătorul Ioan Hăulică. Absoolvent al Şcolii Normale de la Iaşi, el va construi primul local al şcolii şi împreună cu fetele sale, vreme de 40 de ani va păstori generaţii de învăţăcei. Unii dintre ei au ajuns învăţători, ceferişti, avocaţi, ofiţeri. Printre aceştia s-a aflat şi Nicu Hăulică.
  
Academicianul de mai târziu, copiil find, a desprins cititul buchiilor şi înţelepciunea cărţilor în tinda bisericii Sf. Nerculai, sub oblăduirea preotului Ion Leuştean şi a presviterei Elena Leuştean, învăţătoare, poposiţi de puţină vreme în sat de pe tărâmuri vasluiene, părintele venind de la Tanacu, iar coana preuteasă din jos, de la Zapodeni. Crescut cu dragoste pentru carte şi cu evlavie întru cele sfinte, învăţăcelul a fost atras de timpuriu de cele duhovniceşti, cântând alături de dascăli la strană şi grijind de rânduială în Sfânta Biserică, fapt pentru care, mai târziu, părintele paroh a stăruit pe lângă tatăl său să-şi dea băiatul la Seminarul ’’Veniamin Costache’’ din Iaşi. Primul om însă care i-a marcat drumul în viaţă este socotită a fi fost Ortansa Hăulică, învăţătoarea lui, care ’’certându-se groaznic’’ cu Mitriţă Hăulică, a reuşit să-l convingă pe acesta să-şi lase copilul să se facă preot. Tot ea l-a însoţit la Iaşi pentru a susţine examenul de admitere. Pentru că i-a nesocotit cuvântul, atunci, în Iaşi, pe strada Uzinei ’’a primit o palmă pe care şi-o amintea cu nostalgie şi recunoştinţă şi la 85 de ani’’. A reuşit la Seminarul Teologic unde a fost un elev deosebit, dar ştiinţa l-a atras mai mult decât haina preoţească. La sfârşitul verii, după cosit şi secerat, mergea la Iaşi pentru a susţine examenele de diferenţă la Colegiul Naţional de unde a obţinut şi diploma de bacalaureat, în 1943.

Divinitatea l-a ajutat din nou şi tatăl său acceptă să urmeze cursurile unei facultăţi, cea de Agronomie, sperând să acopere dealurile satului natal cu vii şi livezi. Pleacă la Iaşi pentru a se înscrie, dar fiind anii războiului, circulaţia trenurilor era perturbată. Învelit în şuba de ceferist a unui consătean ajunge clandestin, pe un tren militar, la Iaşi. Trenul mergea spre frontul de est, coboară în gara Nicolina şi ratează cu o oră înscrierea la Facultatea de Agronomie. Un tren militar, un consătean ceferist şi o oră întârziere au hotărât destinul celui care avea să devină membru al Academiei Române. El n-a uitat nicicând cum în dricul verii, la seceriş, neveste şi fete laolaltă, culcau grâul, mănunchi după mănunchi, pe mirişte şi se îngânau în cânt cu glasul ciocârliei ce-şi înalţa ruga pe cerul albastru ca floarea de cicoare. Peste tot pe unde a umblat cu studiile şi cu învăţăturile sale, tânărul cercetător a purtat în suflet şi în gând dragostea de casa părintească şi de satul natal, după cum spunea în cuvântul său, deosebit de cald, învăţătorul Sava Petrovici Constantin.   
  
Fiul de ţăran a ajuns, prin merite deosebite, pe cea mai de sus treaptă a ştiinţelor medicale, valoarea sa fiind apreciată de comunitatea ştiinţifică medicală şi nu numai, românească şi străină. Astfel, numeroase societăţi ştiinţifice medicale şi academii din România şi de peste hotare s-au simţit onorate să-l desemneze ca membru. În 1949 a absolvit Facultatea de Medicină, fiind repartizat în calitate de preparator la disciplinele de Farmacologie şi Fiziologie din cadrul I.M.F. Iaşi. Între 1953 şi 1964 a lucrat cercetător în cadrul Institutului de Fiziologie ’’D. Danielopolu’’. Apoi s-a transferat conferenţiar la Institutul de Fiziologie Normală şi Patologică al Academiei Române din Bucureşti, unde a lucrat cercetător ştiinţific timp de 12 ani şi şef de sector, după cum îşi aduce aminte juristul Petru Butuc, vicepreşedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni Iaşi. Era de o modestie aparte, de aceea vorbea rareori despre realizările sale profesionale. Asta deşi urmase stagii de specializare în SUA, Austria, Polonia, URSS, Germania şi Franţa.

În 1963 ajunsese doctor în ştiinţe medicale, revenind prin concurs conferenţiar pe meleagurile natale la disciplina de fiziologie a IMF Iaşi, iar cinci ani mai târziu îşi adaugă la cartea de vizită titlul de doctor docent. În anul universitar 1969-1970, îl găsim ’’visiting professor’’ la Universitatea statului american Connecticutt. Membru al Societăţii Internaţionale de Studiu al Creierului, al Societăţii Europene de Chirurgie Experimentală, al Societăţii Europene de Studiu a Pinealei, al Federaţiei Mondiale a Oamenilor de Ştijinţă, al Societăţii Internaţionale de Ştiinţe Fiziologice, al Fedearaţiei Europene de Fiziologie, al Societăţii Neuroştiinţe, al Societăţii de Psihoneuroendocrinologie, Farmacologie, al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi şi ne oprim cu enumerarea aici pentru a nu ocupa tot spaţiul tipografic pus la dispoziţie. Timp de patru ani, între 199-1994, a condus Societatea Medicilor şi Naturiştilor din Iaşi, apoi a fost membru fondator, vicepreşedinte şi apoi preşedinte de onoare al Societăţii Române de Ştiinţe Fiziologice. Din 18 decembrie 1991 este membru corespondent, iar trei ani mai încolo, mai precis din 8 noiembrie 1994 membru titular al Academiei Române, paralel cu membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, la ultima fiind o bună bucată de vreme vicepreşedinte. Onorat în 2003 cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Ovidius din 2003, pe care şeful catedrei de Genetică din cadrul Facultăţii de Medicină ieşene îl refuzase din modestie în urmă cu doi ani.

Şi cei de la UMF Târgu Mureş sau UMF Cluj-Napoca i-au pus laurii de Doctor Honoris Causa. Cel decorat cu Steaua României în grad de cavaler în 2002, are cercetări prezentate în aproape 300, mai exact 292 sinteze monografice, tratate şi studii, dar elaborase şi două tratate de Fiziologie umană la distanţă de un deceniu, în 1989 şi 1999. Trei dintre cele şapte monografii semnate de Domnia Sa au fost onorate cu premiul Academiei Române: Sistemul nervos vegetativ-1975, Hormonii locali- 1983 şi Transmiterea sinaptică-1999. După ce a obţinut 10 brevete de inventator, savantul a trecut în nefiinţă prea devreme, la 13 mai anul acesta, lăsând în urmă tristeţe în rândul studenţilor, colaboratorilor cu care a lucrat.

A plecat într-o zi senină de mai, cu câmpul înverzit şi cireşii troieniţi de floare, sălăşluind acolo sus, în ceata sfinţilor şi veghind din înlături la bucuriile şi neîmplinirile românilor. De aceea se doreşte ca în fiecare an, în data de 29 octombrie, când este ziua sa de naştere, să fie comemorat la Ipatele, poate de aceea se doreşte iniţierea unei burse anuale pentru un fiu al satului ce-şi doreşte să urmeze o facultate din cadrul Universităţii Apollonia, bursă finanţată din fondurile proprii ale administraţiei locale. De menţionat şi că, cel considerat cel mai bun fiziolog din ţară, a fost în ultimii ani de viaţă profesor consultant la Universitatea de Medicină şi Farmacie ’’Gr. T. Popa’’ de pe malul Bahluiului.
  
Profesoara Georgeta Boacă, directoarea şcolii comunale, ţinea să sublineze ajutorul pe care Ioan D. Hăulică l-a dat consăteanului Mircea Ciubotaru, la apariţia monografiei comunei, cel care menţiona că ’’întoarcerea la obârşie este componentă a unei filozofii a vieţii’’’. Este un model viabil, demn de urmat de generaţiile actuale sau viitoare, dar şi de întreaga comunitate, de aceea poate nu există bucurie mai mare decât atribuirea numelui celui care repeta obsedant ’’Să văd ce voi putea realiza, pentru că fiecare clipă ne atinge şi ultima ne doboară’’ şcolii cu clasele I-VIII din Ipatele, în faţa căreia se va ridica curând şi un bust al academicianului. Ioan D. Hăulică are peste 50 de ani de activitate ştiinţifică fructuoasă, de rezonanţă mondială, sute de participări la congrese şi sesiuni ştiinţifice cu rapoarte, comunicări, postere sau mese rotunde. A adus contribuţii originale la fiziologia şi farmacologia sistemului nervos vegetativ, studiul sistemului renina-angiotensina de origine extrarenală (creier, hipofiză, epifiză, cord, vase şi glob ocular al mamiferelor), identificarea şi rolul fibrelor nervoase purinergice din măduvă, trunchiul cerebral şi hipotalamus, rolul modulator al endoteliului şi oxidului nitric în reactivitatea vasculară, rolul epiteliului traheo-bronşic în reglarea bronhomotricităţii, rolul pinealei în reacţii neuro-endocrino-metabolice de adaptare la stresul de diferite cauze (fizic, chimic, psihic, biologie etc.).
  
Cele trei valenţe ale locuitorilor din Ipatele s-au împletit în personalitatea lui Nicu Hăulică. Recunoştea senin, de câte ori avea ocazia, obârşia, aici unde ’’îşi încărca bateriile’’. Educaţia primită în familie şi faptul că nu a uitat niciodată de unde a plecat l-au ajutat să urmeze drumul drept în viaţă. Revenea cu plăcere de fiecare dată când programul încărcat i-o permitea şi participa din interior la toate evenimentele familiei şi ale comunităţii. De câte ori a fost nevoie a intervenit în favoarea sau pentru ca satul său natal să-şi continue existenţa: mai întâi în 1968 la prietenul său, Virgil Trofin, când Ipatele a rămas comună şi în 1990 când a redevenit comună. Este ctitor al noii biserici, având un rol hotărâtor la terminarea lucrărilor şi la sfinţirea acesteia. Profesor pentru întreaga lume, pentru consătenii săi a rămas, mereu, doctorul Nicu Hăulică, cel care îi alina pe patul de suferinţă, intervenind pentru ei ori de câte ori a fost nevoie.

Profesorului care domina un amfiteatru plin de studenţi sau sesiunile unor congrese mondiale de medicină îi tremura vocea atunci când trebuia să vorbească în faţa consătenilor. Pentru cei din mijlocul cărora a plecat, a rămas pentru totdeauna unul de-al lor; li se adresa cu ’’bădie’’, ştia să-i asculte, avea timp şi răbdare pentru a le afla păsurile. Întrebat în vara anului 2009 care-i sunt titlurile ştiinţifice a răspuns sec ’’titlurile sunt ca o cutie de tinichea goală, legată de coada unui câine’’ şi a întins firesc, modest, o carte de vizită pe care scria profesor universitar doctor, membru al Academiei Române. ’’Asta contează mai puţin, e mai important sufletul omului’’ a adăugat. După cum s-a relevat mereu, preţ de peste cinci ore, până târziu în seară, la manifestările la care am fost invitat la Ipatele, rădăcinile şi sufletul dumnealui au fost şi vor rămâne întotdeauna, ancorate în pământul în care şi-a înmormântat strămoşii.
  
În cuvântul de deschidere şi de evocare a personalităţii academicianului Ioan Hăulică, fiu de onoare al comunei Ipatele, primarul Costică Postârnac, inginer de profesie, n-a uitat să amintească faptul că vorbeşte despre un om de o rară modestie, provenit dintr-un loc bogat în istorii, care au fost odinioară, sunt şi vor fi în ţinuturile de aici, de pe Vilna şi Stavnic, din Ţara de Jos a Moldovei. De aproape şi de departe, pe oriunde l-au purtat cărările vieţii, academicianul nutrea sentimente de dragoste pentru sat şi pentru oamenii dintre care s-a ridicat, întinzându-le totdeauna o mână de ajutor, dându-le un sfat ori intervenind pentru tămăduirea suferinţelor lor trupeşti sau sufleteşti. Te întâmpina totdeauana cu bunătate şi blândeţe, cu fruntea luminoasă şi chipul înflorit de un surâs tainic, aidoma unui sătean bătrân şi înţelept, gata oricând să-ţi aline durerea şi tristeţea. Mulţi dintre fii satului îi datorează reuşita, mai ales că toţi l-au avut ca model şi şi-au dorit să-l urmeze. ’’Motiv, aşa cum spunea primarul Postârnac, pentru care cu toţii avem obligaţia să-i mulţumim şi acum, chiar dacă am făcut-o şi când era în viaţă’’. Să nu uităm că Ioan Hăulică a fost iniţiatorul construcţiei noii biserici cu hramul ’’Adormirea Maicii Domnului’’, iniţiator şi susţinător a apariţiei în anul 2000 a Monografiei comunei, scoasă de profesorul Mircea Ciubotariu, iniţiatorul şi finanţatorul construcţiei Monumentului Eroilor căzuţi în cele două războaie mondiale din curtea bisericii noi, îndrumătorul copiilor satului în accesarea diferitelor forme de învăţământ. Deosebit de tonică a fost şi intervenţia altui participant la manifestare, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Iaşi, tânărul şi charismaticul pesedist Constantin Adăscăliţei. 
  
La acest ceas omagial, fândurile celor prezenbţi, s-au mai îndreptat cu întreaga gratitudine spre părintele Ion I. Leuştean, care vreme de 55 de ani a păstorit duhovniceşte întreaga obşte a creştinilor ortodocşi din Ipatele. Născut la 5 februarie 1910 în comuna vasluiană Tanacu, viitorul preot a urmat Seminarul Teologic de la Huşi, pe care l-a absolvit printre cei merituoşi, fiind hirotonit în 1933 şi repartizat în parohia de la Ipatele. Pentru faptele sale bune a fost înconjurat cu dragoste şi devotament de săteni, inclusiv în momentele sale de restrişte, ca acela din 1947, când a fost arestat şi dus la Vaslui. Un grup de enoriaşi, condus de Dumitru Haciu, riscând represiuni din partea autorităţilor comuniste de la acea vreme, s-au deplasata la Vaslui, pledând pentru nevinovăţia preotului lor. Implicarea preotului în viaţa satului o dovedeşte întreaga sa activitate desfăşurată în cadrul Cercurilor Pastorale, a serbărilor şi manifestărilor culturale care aveau loc în comună, implicarea sfinţei sale în fondarea Cooperativei de Consum şi a Băncii Populare din Iaptele, căreia i-a fost preşedinte până la desfiinţare. Meritul însă care-i marchează întreaga sa activitate profesională, este determinat de faptul că în timpul păstoririi sale sectele religioase nu au racolat aici nici un adept.

Trecerea la cele veşnice a preotului Ion Leuştean s-a petrecut în urmă cu două de ani, la 13 iunie 1989, sfinţa sa dorindu-şi ca rămăşiţele pământeşti să rămână în satul şi între oamenii pe care i-a iubit atât de mult, şi cărora le-a dăruit necondiţionat întreaga sa viaţă. Preuteasa Elena Leuştean s-a născut la 12 ianuarie 1910 într-o familie de ţărani din comuna vasluiană Zapodeni, a urmat şcoala primară în satul natal, apoi a fost elevă a Şcolii Normale din Bacău, pe care a absolvit-o în 1934, fiind numită învăţătoare în comuna Ipatele, mai întâi în satul Slobozia, iar din 1945 la şcoala primară din satul de centru. Timp de 18 ani, cât a slujit la catedră, a făcut dovada unei temeinice pregătiri profesionale, muncind cu dăruire şi abnegaţie, pregătind pentru lume şi viaţă un număr impresionant de copii, S-a stins din viaţă, la 78 de ani, spre regretul tuturor celor cărora le-a pus pentru prima dată condeiul în mână. Vasile Postârnac s-a născut la 22 iulie 1925 aici, ca fiu al agricultorilor Grigore şi Mariţa, căsătorindu-se cu Ana Pintilie la 14 februarie 1952, pentru ca să fie înmormântat în 1988. După cursul primar făcut în satul Slobozia, urmează cursurile Şcolii generale din satul Ipatele, apoi pe cele ale şcolii de 10 ani din comuna Scheia. Şi-a început activitatea în administraţia publică locală încă din perioada anilor 1970, ocupând funcţia de primar până în 1984, un an mai târziu fiind viceprimar, pentru ca, până la pensionarea din 1987, să îndeplinească atribuţiile de agent agricol.

În timpul când a fost primul gospodar al comunei s-au pus cărămizile primului sediu administrativ, a fost pietruit drumul judeţean Scânteia-Ipatele, a fost electrificată o mare parte a satului, au fost construite şi renovate şcoli şi grădiniţe în satele componente. Gheorghe Juverdeanu s-a născut la 3 iulie 1940 în oraşul vasluian Negreşti, fiu al agricultorilor Gheorghe şi Maria, căsătorit cu Ana Adjudeanu, el a decedat la 24 decembrie 2003. După cursurile primar şi general urmate la Şcoala  din comuna Ipatele, a absolvit cursurile liceului teoretic din Iaşi, lucrând în învăţământ până în 1970, an în care este promovat secretar al comunei, funcţie îndeplinită preţ de trei decenii, perioadă în care s-a dedicat soluţionării problemelor şi sprijinirii concetăţenilor în rezolvarea acestora. La manifestările de la Ipatele, se spune că scurta prezentare nu este pe măsura activităţii desfăşurate de el. Celor patru menţionaţi în acest subcapitol al reportajului nostru transmis de la faţa locului, prin decizii ale Consiliului Local al comunei Ipatele, întrunit în şedinţa ordinară din 31 august 2010, li s-a conferit post-mortem titlul de Cetăţean de Onoare.

Tot post-mortem, a primit acelaşi tilu academicianul şi savantul de renume mondial, Ioan D. Hăulică. Cu titluri de Cetăţeni de Onoare ai comunei Ipatele au mai fost recompensaţi Ana Hăulică, soţia academicianului, conferenţiar Daniela Boişteanu, fiica lor, profesorul universitar doctor Vasile Burlui, preşedintele Universităţii ’’Apollonia’’, academicianul Constantin Marinescu, profesor doctor docent, istoric, membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, directorul Institutului de Cercetări ’’Ioan Hăulică’’ Iaşi, PS Calinic Botoşăneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, Stareţul Protosinghel Nicodim Gheorghiţă, de la Mănăstirea Hadâmbu, Preotul Protopop Vili Dorosinca. Prin aceste titluri, cei 2089 locuitori ai satelor Ipatele, Bâcu, Cuza-Vodă, Alexeşti, din cele 940 de gospodării ale comunei Ipatele, şi-au onorat nu numai celebrii înaintaşi, ci şi invitaţii de marcă avuţi.   
  
S-au spus cuvinte deosebite la acest ceas de aduceri aminte. De pildă, academicianul Valeriu Cotea, cel plecat în urmă cu 75 de ani de la Vidra, poarta Vrancei, pe care o păstrează în suflet, ca şi Iaşiul deopotrivă, a început prin a spune asistenţei că singurele palme care-i plac sunt aplauzele. Era bucuros că participă la această zi a recunoaşterii şi recunoştiinţei, de mare semnificaţie nu numai pentru Iaşi, cât pentru întreg rotundul românesc, de aceea înscrie data cu majuscule în traseul vieţii sale. A ţinut să salute prezenţa condeierului recunoscut Grigore Ilisei, dar n-a uitat să mulţumească Părintelui Protoiereu care a făcut legătura între Pământ şi Cer. Cuvinte aparte a avut şi pentru profesorul Vasile Burlui, care-i este prieten şi care caută bine să facă bine, de neuitată fiind prezenţa acestuia la Bucureşti la patul de suferinţă al academicianului Ioan Hăulică.

Universitatea Agronomică ’’Ion Ionescu de la Brad’’, pe care vorbitorul a păstorit-o ani buni, se laudă şi cu actualul primar Costică Postârnac, care i-a fost prezentat academicianului de profesorul Vasilică, actualul edil al ipătenilor fiind cel care transpune cu claritate în viaţă cuvintele cunoştiinţă şi conştiinţă. Sigur, n-au fost uitaţi toţi cei care au plecat din lumea cu dor în lumea fără dor, cel mai pomenit fiind academicianul Hăulică, bunul său prieten, care avea un mănunchi de calităţi, de aceea a îndemnat asistenţa ’’să faceţi ceva pentru a rămâne’’. La fel de înflăcărate au fost cuvintele colaboratorului său de peste două decenii, academicianul Constantin Gh. Marinescu, care n-a uitat să le reamintească că formau un grup de cercetători înainte de Revoluţie care veneau la 7,30 în institut şi ieşeau la 22,00 cu toate restricţiile de iluminat de la acea vreme. Interesant ni s-a părut şi motto-ul afişat în biroul celui comemorat astăzi, ’’Să nu încerci să te opreşti şi să-ţi ţii gura’’, motto potrivit pentru vremurile acelea şi poate inspirat de sloganul lui George Enescu, ’’Mă odihnesc de muncă prin muncă’’.

Şi Napoleon avea o maximă apropiată, anume ’’Vorbeşte puţin, dar adevărat’’. Plin de emoţie a fost ceea ce s-a petrecut într-o bună zi, când academicianului Ioan Hăulică, o bâtrână, drept mulţumire, i-a sărutat mâna. Pentru omul cetăţii, cel foarte primitor, nerefuzând pe nimeni, era încununarea unei vieţii, începută cu o perioadă lungă când se odihnea în podul universităţii. Mai apoi savantul şi cercetătorul numărul 1 al românilor în materie de Fiziologie, respectându-şi principiile, în pofida opreliştilor politice ale vremii, a avut curajul să-l invite la un Simpozion Internaţional la Iaşi chiar pe celebrul George Palade, care era în dizgraţia autorităţilor, mai ales după ce ginerele lui Malaxa plecase în America. De notat şi angajamentul realizării unei OPERA OMNIA pentru academicianul Ioan Hăulică, cuprinzând studiile sale în domeniile eticii şi sociologiei, medicinei sociale, volum care ar urma să apară sub egida Institutului care-i poartă numele din cadrul Universităţii ’’Apollonia’’. Nu întâmplător am lăsat la urmă cuvântul profesorului univ. dr. Vasile Burlui, sufletul manifestărilor de la Ipatele, dar şi sprijinitorul apariţiei cu câţiva ani în urmă a monografiei comunei.
  
Mulţumind preacucernicilor părinţi asistenţi, vorbitorul şi-a amintit de discursul primirii lui Liviu Rebreanu în Academie, intitulat ’’Elogiu satului românesc’’, făcând un elogiu locului unde ne aflam, loc dominat în centrul său de un patrulater aparte: biserica lângă şcoală, şcoala lângă Căminul Cultural, Căminul Cultural lângă Primărie. De aceea astăzi sunt comemoraţi, poate, un primar şi un secretar, un preot şi soţia acestuia, învăţătoare, plus un academician, de aceea amplasarea acestor instituţii în spaţiu nu a fost întâmplătoare. S-a vorbit din nou de valoarea ştiinţifică şi didactică a activităţii Profesorului Hăulică, forţa sa de exemplu, valenţele OMULUI, personaj şi atunci şi acum de o delicateţe aparte, plus un anume simţ ţărănesc, de o frumuseţe aparte. Interesant este că nu a făcut cursuri cu academicianul, acesta predând la o facultate paralelă cu aceea urmată de preşedintele fondator al ’’Apolloniei’’, dar mergea la Cercul Ştiinţific organizat regulat de acesta la Fiziologie. Printre vorbele sale înţelepte erau şi o serie de proverbe de genul ’’Boul se leagă de coarne şi omul de limbă’’ sau ’’Sacul gol nu stă în picioare’’. De aceea, distinsul oaspete remarca nu numai frumuseţea slujbei ţinute în comemorarea academicianului, cât şi intervenţiile deosebit de inspirate, în timpul acesteia ale unui puşti cu ochii strălucitori, pe nume Tudor Papă, un posibil viitor Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. 
  
Chiar dacă România ne tratează astăzi ca o mamă vitreagă, asemenea momente, precum cele întâmplate într-o zi de toamnă târzie la Ipatele, pe meleagurile ieşene, dovedeşte că nu suntem numai o ţară furată zi de zi, chiar dacă mulţi dintre noi s-au simţit minoritari în această istorie. Comemorarea academicianului Ioan Hăulică şi al celorlalţi la care am asistat, într-o lume normală, cu subiect şi predicat, dovedeşte că pământul vechii Daciii nu s-a pustiit de valori, chiar dacă trăim vremuri în care mugurii putrezesc pe ramuri, încă de când apar. Asta pentru că acum se iese din scenă la nevreme. O cultură care îşi permite să ignore valorile adevărate e o cultură minoră şi iremediabil provincială. De aceea, din colţul de pagină care ne este rezervat, cu asemenea parteneri de bătălie precum cei invocaţi în acest reportaj neconvenţional, vom lupta împotriva balcanismului românesc, care militează împotriva spiritualităţii rurale a României. Semnează, pentru toate relatate, un jurnalist din ţara celor ce nu cuvântă, care se numeşte 
  
            
Referinţă Bibliografică:
Academicianul Ioan Haulica omagiat la el acasa, in comuna ieseana Ipatele / Pompiliu Comsa : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 315, Anul I, 11 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Pompiliu Comsa : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Pompiliu Comsa
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!