Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 148 din 28 mai 2011        Toate Articolele Autorului

A treia forţă – România profundă
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
A treia forţă – România profundă. Autori: Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon. Editura „Logos”, Bucureşti, 2008, 367 pagini 
  
Motto: “Nu ni se potriveşte nici un model extern de civilizaţie: nici cel sovietic, nici cel american, nici cel nipon sau german. Ar fi trebuit să fim lăsaţi să creştem organic, dinlăuntrul nostru. Cred că schema de bază, arhetipal-seminală, a fiinţei noastre se găsea undeva în duhul vechiului sat valah: care sat, murind cu zile, ne-a lăsat de izbelişte, la mijloc de drum, între preistorie şi electronică. Nu avem un pattern, creştem şi descreştem aiurea, după legi haotice, stejari în ghivece, lupi în seminare marxiste, ingineri căutând petrol şi oţel şi negăsind decât cimitire de folclor şi limbă.” (Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal). 
  
Am încheiat, în urmă cu câteva ceasuri, şi cu o oarecare întârziere, lectura volumului, scris „la patru mâini, două suflete mari şi două caractere tari” de eseiştii Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon şi recomandată cu multă sinceritate şi responsabilitate de către către Actorul, Regizorul creştin, Apologetul şi Mărturisitorul autentic Dan Puric. În mod normal, aş lăsa să treacă de la câteva zile la săptămâni, care să lase ebuliţia lecturii să decanteze lin într-un text. Unele dintre recenziile mele sunt departe de momentul primei lecturi cale de mai mult de un an. De data aceasta nu va mai fi la fel, scriu la cald, adică la roşu. Voi mai face, mărturisesc dintru început, ceva ce consider a fi impardonabil, un lucru pe care mi-l refuz din principiu: o recenzie la persoana întâi. În raport cu cărţile pe care le citesc, sunt prea mic, nu exist. Volumul celor doi autori nu m-a întâlnit altfel, nici nu m-a lăsat mai mare. Poartă însă cu el o încărcătură de Prezent care provoacă cititorul la o reflecţie făţişă, fără jumătăţi de măsură. Un Prezent agresiv ca o îndrăgostită care vrea să ştie: „Mă iubeşti?” şi căreia nu-i poţi răspunde decât afirmativ sau negativ, dar musai cinstit. Nu te poţi angaja în faţa acestui tip de întrebare decât la persoana întâi, strict personal. Deci şi prin urmare, aşa voi face. Am terminat lectura cu certitudinea întâlnirii cu unul dintre cele mai importante texte despre lumea noastră redactat în România, senzaţie pe care n-am mai avut-o niciodată de la Omul recent a lui Horia Roman Patapievici încoace. Rog ca această din urmă observaţie să nu-mi fie judecată prea dur, neputând spune, la urma urmei, că citesc toate lucrările care se publică pe la noi, nici măcar pe toate care merită acest efort. Este o impoliteţe faţă de contemporaneitate, dar este preferabil aşa, zic eu, decât să fiu nerecunoscător celor ce ne vin din trecut. Observaţia asemănării dintre cele două volume nu este, cred, lipsită de importanţă, şi o voi relua în partea finală a recenziei, acolo unde voi încerca să schiţez câteva anticipări ale impactului pe care îl va avea A treia forţă: România profundă. 
  
Aşadar, iată, în răstimpuri, în orice cultură apar cărţi care dinamitează ideile considerate până atunci a fi de neconstestat. Cărţi inclasificabile, care deschid drumuri, redefinesc perspective şi creează un climat nou. Nu cred că greşesc când afirm că A treia forţă: România profundă, cartea scrisă “de patru mâini şi două capete” - de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, cu postfaţa semnată de Gheorghe Fedorovici, şi cu interviurile realizate cu cei doi autori şi protagonişti de către Silviu Man, va măsura cu precizie cât de permeabili am rămas la idei cu adevărat noi, cât de ancoraţi suntem în realitatea zilelor noastre şi, mai cu seamă, adevăratul nostru apetit nostru pentru libertate – acea libertate nemediată de nici o instanţă politică ori slogan publicitar. 
  
A treia forţă: România profundă nu este bricolaj conceptual manufacturat de doi universitari. Autoritatea autorilor Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon nu provine din niscaiva fraze lungi şi ameninţătoare, delicat-ininteligibile, nici din docte şi ţepoase note de subsol, ci din faptul că ei ştiu să ţi se adreseze direct, franc, iar nu cu identitatea tupilată după tufişul unor concepte costelive şi arabescuri “telectualiste”. În cartea lor – scrisoare-manifest, iar nu poligon pentru patinaj teoretic – se vorbeşte, în cel mai viu şi mai asumat mod cu putinţă, despre ştirbirea fundamentelor lumii, despre lipsirea progresivă a omului de omenie, despre creşterea deficitului de România în România şi alte probleme ce nu pot fi acoperite prin înnodarea de silogisme, ci doar prin mărturisire. Iar Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon mărturisesc, vorba aceluiaşi I.D. Sîrbu, citat mai sus, “despre tot ce nu ţi se poate lua la percheziţie”. 
  
Ce înseamnă a gândi? Eugen Ionesco spunea: “A gândi înseamnă a gândi de unul singur”. A gândi nu înseamnă însă a jongla cu termeni prestabiliţi – a gândi există numai în afara locurilor comune şi ale prejudecăţilor vremii. Noi ne-am obişnuit să credem că vremurile noastre ne dăruiesc libertatea, ceea ce n-a făcut nici Evul Mediu (pentru că “hm, obscurantist”), nici secolul XIX (pentru că „vai, monarhist”), nici perioada interbelică (pentru că, “ah, Cioran-Eliade-Ionesco”). De-abia acum, după 45 de ani de comunism şi 21 de ani de tranziţie, printr-un miracol pe care nimeni nu încearcă să şi-l explice, ni se pare că ne-am trezit, un pic buimăciţi, în cea mai bună dintre lumile posibile. Libertatea noastră cea nouă s-a născut prin “spargerea prejudecăţilor” lumii celei vechi ... Ce uităm însă, tot aruncând diatribe împotriva vremurilor trecute, este că în locul vechilor prejudecăţi, timpurile moderne ne-au făcut cadou altele, mai subtile, mai rafinate, mai adaptate noii noastre identităţi, de posesori de drepturi, carduri bancare şi ferestre cu geam termopan. În loc să gândim singuri, ne-am învăţat să cântărim lumea în termeni vagi şi smulşi de realitate, să ne raportăm existenţa nu la oameni, ci la instituţii, şi să etichetăm definitiv adevărurile incomode pentru a nu fi perturbaţi din reveriile noastre progresiste. Acesta este unul dintre marile merite ale volumului A treia forţă: România profundă – acela că demonstrează, cu argument limpede şi maximum de blândeţe, că şi lumea în care trăim suferă de grosolane imprecizii şi de insuportabile locuri comune. De exemplu: imaginea noastră despre “capitalism” este indisolubil legată de aceea a unor bănci şi corporaţii uriaşe, care rulează în circuitul economic sume ameţitoare. Nu ne putem, deci, închipui un aşa-zis capitalism la scară umană. Aici intervine Mircea Platon, dând exemplul unui model de capitalism antibancar practicat de negustorii Franţei de dinainte de Revoluţie, care – în chip uimitor – evitau împrumuturile şi care nu aveau obsesia consumului şi a maximizării cu orice preţ a profitului (elemente fără de care nu poate fi imaginat “capitalismul nou”). Desigur, contraargumentul cel mai la îndemână ar fi să afirmăm că exemplul este lipsit de relevanţă, fiindcă aceasta se întâmpla de mult, în vremuri imemoriale, nu acum şi aici, “în cea mai bună dintre lumile posibile” ... Dacă am aduce însă această obiecţie, am uita, în mod nepermis, că circuitul lumii nu este liniar şi că o creştere cantitativă nu înseamnă neapărat un progres (“Chiar şi despre o tumoare se spune că se află în progres” –Giovanni Sartori). 
  
Într-un stil imbatabil, cu floreta lucidităţii învelită într-o teacă stilistică de mare rafinament, Mircea Platon ridică masive semne de întrebare deasupra utopiilor prefabricate cu care ne alimentăm zilnic: - iluzia dezvoltării României prin rapt: “România îşi va fi revenit când va avea nu cinci miliardari, ci 30.000 de croitori buni, nu când va avea cinci baroni ai impexurilor agricole, ci doar când va avea o economie ţărănească prosperă şi 200 de soiuri de vin bun” (Ce-a mai rămas de apărat? Micul întreprinzător); 
  
- iluzia democraţiei imaculate: “După cum observa Victor Davis Hanson, sistemul actual are încă de dat un răspuns la întrebarea dacă democraţia e posibilă în lipsa existenţei unei clase de ţărani, de fermieri, de yeomen, de răzeşi, a căror independenţă economică şi virtuţi rustice de autosuficienţă, spirit de întreprindere, stocism, şi prudenţă au stat la baza ideii democratice din vremea Greciei antice şi până în secolele XIX-XX.” (Ce-a mai rămas de apărat? Satul); 
  
- iluzia dreptei intolerante: “Nu forţez pe nimeni să fie ortodox, îl ascult pe cel care îmi vorbeşte de altă credinţă, dar nu accept să fiu “tradus”, să fiu redefinit, reeducat, să fiu forţat să devin altceva sau să renunţ la părţi din credinţa mea sau din practica ei liturgică. Darul lui Dumnezeu e să ne iubim fiind diferiţi – chiar duşmani -, nu să ne iubim pentru că suntem la fel. Pentru că trebuie să-l iubim pe El în noi, nu pe noi.” (Cum poţi fi conservator fără să fii legionar şi fără să fii de stânga); 
  
- iluzia învecinării dintre conservatori şi legionari: “Punctele unde se operează desprinderea de Mişcarea Legionară sunt cele referitoare la: cultul violenţei şi folosirea atentatului politic ca răspuns la terorismul de stat; tehnoccratismul elitelor (cultul “intelectualilor”); legat de acesta la rolul covârşitor al statului în viaţa economică sau spirituală, rol pe care conservatorii moderni nu îl mai pot pretinde, importantă fiind acum restaurarea libertăţii omului după deceniile de manipulare comunistă şi pavlovianism social; antisemitismul şi teoria conspiraţiei iudeo-masonice, o pervertire doctrinară a realităţii care cere instrumente mult mai nuanţate de înţelegere şi acţiune decât determinismul conspiraţionist” (idem); 
  
- iluzia unui creştinism al elitelor, aseptic şi urban: “Intelectualii spiritualişti se vor introvertiţi într-o “biserică interioară”. Vor să fie singuri cu Dumnezeu. Dar le ia multă bibliografie ca să ajungă acolo. Unui ţăran român îi lua doar o îngenuchere. Uneori, prin părţile Basarabiei, şi câteva gâturi de tărie.” (Ce-a mai rămas de apărat? “Ortodoxia babelor”); 
  
A nu se înţelege că omul timpurilor noastre – fie că locuieşte la Lyon, Boston, Oradea sau Galaţi – nu ar avea deloc capacitatea de a distinge între realitatea înconjurătoare şi realitatea simulată, născută din prejudecăţile despre care vorbeam mai sus. Omul poate încă intui răul, dar numai în manifestările lui cele mai vizibile – ale nepăsării civice sau ale trucurilor politice. Neîncercând să caute cauzele prime ale răului ce-l înconjoară, el – constată Ovidiu Hurduzeu – sfârşeşte prin a-l echivala numai cu mizeria copioasă. Orizontul nostru de sensibilitate este micuţ şi, în miopia noastră, credem că de îndată ce nu vom mai arunca gunoaiele pe jos, vom putea să ne numim “civilizaţi”, uitând că civilizaţia nu înseamnă neapărat omenie. Nu văd, de exemplu, dacă ar putea fi preferabilă limba dezinfectată, de cauciuc, a corporatiştilor, înjurăturii cleioase de Strehaia: “În România, el nu vede decât gropile din asfalt, corupţia politicianului şi şpaga funcţionarului din spatele ghişeului, mitocănia semenilor săi (dar nu şi pe a lui însăşi). În mintea sa toate ar trebui să funcţioneze ca-n Elveţia, dar habar n-are cât l-ar costa o Elveţie românească. Nici sclavii fericiţi ai Americii nu văd mai departe de vârful nasului: îl înjură pe Bush pentru preţul ridicat al benzinei, dar continuă fiecare să meargă la birou într-un SUV de cinci tone. Se arată vag îngrijoraţi de “global warming”, dar sunt speriaţi de-a binelea că fabricile se închid, ţara se dezindustrializează iar viitorul se mută în China şi India. Enorma aglomerare de mijloace redundante, proliferarea superfluului şi a insignifianţei, epuizarea realului prin secătuirea resurselor naturale şi deşertificarea ordinii simbolice, prin virtualizare, viteza paroxistică imprimată fiecărei activităţi umane însoţită de imobilitatea gândirii critice – într-un cuvânt hipercomplexitatea, acţionează prin mii şi mii de cauze tangenţiale şi interpuse. E greu să le desluşeşti din habitaclul automobilului.” (Hipercomplexitatea păguboasă) 
  
Odată ce diagnosticul corect a fost pus, tratamentul este necesar. Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu nu întemeiază o doctrină sau o ideologie, nu propun regulamente noi şi noi organigrame. Oferă un drum de urmat, iar nu rezultatul de dobândit la deadline-ul vreunui cincinal. Omul înfăţişat de Forţa a treia nu este Om Nou, nu este secreţia ambiguă a unor minţi înfierbântate care vor să încerce încă un experiment social"la maniere de Pavlov. Nu un alt om mutilat prin aderarea la noi canoane exterioare, ci omul întors înspre matca sufletului său. Nu partizani, nu adepţi, nu purtători de insigne şi drapele, ci oameni – fără majuscule, oameni în carne, oase şi suflet ... Oameni care nu trăiesc pentru a se încadra în vechea dihotomie: “Hoţ vsersus Prost”. Oameni care nu jubilează la gândul că au să-şi îngroape viaţa undeva pe ruta birou – hipermarket. Care ştiu că “a te realiza” nu înseamnă a avea un frigider ticsit. Care nu au nevoie de manuale de PR şi comunicare pentru a se face înţeleşi. Care nu fac binele doar pentru că aşa se recomandă la televizor în fiecare sâmbătă seara şi care ştiu că, orice ar spune cercetătorii americani, copiii pot creşte cu hrană catodică pe bază de desene animate sângeroase şi filme cu împuşcături. Oameni normali. 
  
În cele din urmă, este bine să ne întrebăm, după ce lectura ia sfârşit: şi acum? Ei bine, fără să-mi arog daruri profetice, voi risca să dau nişte răspunsuri, jumătate în serios, jumătate răspunzând unei provocări agonice. Ziceam, la începutul acestei recenzii-eseu, că A treia forţă: România profundă, aminteşte tulburător de Omul recent. Din diverse motive de ordin personal, am citit această din urmă lucrare „la spartul târgului”, când valurile pe care le-a suscitat se domoliseră. Horia Roman Patapievici era deja instituţionalizat şi cuminte ca un berbec jugănit, nimic din violenţa răzvrătitului nu mai apărea în persoana lui publică. În Discernământul modernizării aveam ulterior să asist la echilibristica puerilă a celui care jinduieşte să păstreze varza (discernământul tradiţional) fără să lovească, în numele Tatălui, capra (modernitatea). După varii alte luări de poziţie de sorginte neoconservatoare, filosofenii pe tema 9/11 şi deliruri hipercompetente despre Islam m-am lămurit: omul se golise de substanţă, fusese vampirizat, devenise de-al lor. Îndrăznesc să spun că, pe termen scurt-mediu Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon sistemul îi va asalta şi pe ei cu tentaţia confiscării. 
  
În mediile României epidermice, cred că nu se va întâmpla aproximativ nimic. Cartea va fi vag citită, eventual adulată pe ici pe colo, apoi peste ea se va depune praful uitării. Toată lumea o ştie, şi o ştiu şi autorii prea bune: cărţile nu schimbă lumea. Atunci când par s-o facă, schimbarea e antrenată deja, cărţile doar o înregistrează après coup, şi o cristalizează. În starea în care sunt lucrurile, este chiar lucid să ne întrebăm dacă ceva mai poate fi schimbat, iar dacă da, în ce fel, în bine sau în rău? Textele sacre vorbesc despre o ultima parte a ciclului cosmic ca despre o perioadă de violenţă, de rătăcire şi de ignoranţă aproape totală. Ar fi o trufie să identificăm timpurile noastre cu cea mai neagră perioadă din Kali-Yuga, dar ar fi o lejeritate să îndepărtăm aprioric această supoziţie. În ambele cazuri însă, repet, cărţile nu pot schimba nimic de la sinea lor, oricât de oneste ar fi ca opere de discernământ. 
  
Este drept să ne întrebăm, în cele din urmă, ce va reprezenta această carte pentru România profundă. Iarăşi, sunt nevoit să zic, nimic. Acolo unde profunzimea nu este atinsă de cangrena modernităţii, lucrurile vor continua să curgă pe făgaşul lor şi fară acest text, la fel cum o carte bună despre ecologie nu influenţează cu nimic natura, care ştie să-şi vadă de ale ei şi fără concursul specialiştilor. Acolo unde România profundă se retrage în faţa kitsch-ului, a manelizării şi a mârlănizării, lucrurile vor merge în rău, după cum au apucat. Pe ici pe colo, câte un adolescent va găsi nişte confirmări ale intuiţiilor sale adânci, iar revolta lui va căpăta, poate, substanţă şi sens. 
  
Dar să ne întoarcem iar la autori. Din punctul de vedere al pragmatismului de gospodină care a invadat până la cele mai fine interstiţii ale vieţii noastre, A treia forţă: România profundă trebuie să pară de un donquijotism desuet. Este genul de carte care se scrie pentru a te achita de o datorie de onoare faţă de conştiinţa proprie, este cartea care capătă deplin sens dacă eşti convins că, până la urmă, totul este doar între tine şi Dumnezeu, e sfidarea perfectă care trebuie adresată postmodernităţii pentru a demonstra că eşti, în pofida tuturor lanţurilor cu care te-a zăvorât, un om liber. A treia forţă ... Este orice, dar numai o întreprindere rentabilă nu. Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon sunt într-un moment de graţie. Au scris o carte onestă. Celor cărora adjectivul li se pare zgârcit, îi asigur că nu este aşa, în vremurile noastre în care minciuna şi înşelătoria par simple convenţii adoptate în vederea reuşitei. Au provocat sistemul, deşi s-ar fi putut strecura şi ei în „elitele” globalizate şi dezîntrupate. Din punct de vedere spiritual sunt însă, pe prag, cu această critică a lumii moderne. Pot face cale întoarsă, cedând sistemului care va încerca „să-i recupereze”, jugănindu-i cu onoruri, ca pe Horia Roman Patapievici. Ar fi păcat. Pot rămâne liniştiţi şi confortabil acolo unde stau deja, incoruptibili, criticând amar până la sfârşitul vieţii agresarea României profunde (scriindu-i, eventual, după ceva vreme, epitafuri). Ar fi la fel de păcat. Sau îşi pot continua drumul mai departe, dorindu-şi ceea ce orice creştin trebuie să-şi dorească, nici mai mult, nici mai puţin decât sfinţenia. Povara acestei cărţi, integrală, este cea a autorilor, şi în egală măsură a celor care o vor trăi şi interioriza cum se cuvine, şi vai celor care se vor apropia de acest text pentru a se întoarce comod la ale lor, după ce-l vor fi înţeles... 
  
Drept urmare, acum la sfârşitul acestui eseu – recenzie, mulţi dintre cititorii volumului A treia forţă ... se vor întreba: despre care Românie vorbesc Ovodiu Hurduzeu şi Mircea Platon? Şi trebuie să admit, cu imensă părere de rău, că vor avea impresia că se află în faţa unui pseudo-concept intelectualist, a unei convenţii de laborator. Lipsa nu va fi însă de partea autorilor, ci a cititorului. Şi asta pentru că mulţi dintre noi trăim într-un loc aflat în deficit cronicizat de profunzime. Locuitorul României deşertificate despre care vorbeşte Ovidiu Hurduzeu va crede că este împins la un exerciţiu livresc fără rost, experienţa sa reducându-se la unul din multele oraşe „europene” tipice ale României, în care abundă „posibilităţile” dar în care oamenii interacţionează vag, epidermic, fără să-şi împărtăşească nimic, în care se comunică, dar nu se intră în comuniune. 
  
Cu alte cuvinte, mă veţi acuza, cititori ai acestor rânduri, de pesimism, şi-mi veţi reproşa poziţia paradoxală, de admirator fără rezerve, sceptic în ceea ce priveşte consecinţele. Nu-mi permit, vă asigur, derapajul unor asemenea sentimentalisme. Lumea noastră este, după cum scrie undeva marele filozof Platon, în dezordinea lăsată în urma Zeului, după plecarea lui. Ca lucrurile să revină în matcă, este nevoie ca Zeul să se întoarcă, nici mai mult, nici mai puţin. Până atunci, cărţi ca A treia forţă: România profundă ne sistematizează dorul, ceea ce nu-i deloc puţin, şi în acest condiţii sunt sigur că veţi fi de acord cu mine ...  
  
Prin urmare, acum la încheierea acestui material, voi susţine cu toată convingerea şi responsabilitatea, că Forţa a treia este cea mai coerentă pledoarie pentru normalitate într-o vreme în care acest termen este pus sub semnul întrebării cu înverşunare iresponsabilă. România normală apărată de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon nu este nici Românie păşunistă adormită suav pe “Mugur de fluier”, nici teocraţie musculoasă, ci o Românie ordonată, în care economia nu este pârghie de control a ingineriei sociale, cultura nu este terenul de joacă al celor mai mici dintre demagogi, rebranduiţi ca “manageri”, Biserica nu practică autismul instituţional, politica nu este circ, iar justiţia nu-i contorsionistă angajată la negru în circul politic. O Românie alcătuită din oameni, nu din funcţii: “Dacă sistemul economic actual, îţi oferă o prostituată, personalismul îţi propune o nevastă drăgăstoasă; în loc de un hamburger, înfulecat la volanul maşinii, o friptură într-o grădină de vară, la un pahar de vorbă; în loc de mall-ul impersonal, magazinul din colţ unde vânzătorul îţi spune pe nume; în loc de o filozofie abstractă, un om întreg care-ţi vorbeşte; în loc de revoluţii, utopii şi experimente, născute din haos şi plictiseală, evenimente desfăşurate în rânduială.” (Ceva şi cineva). Aşadar, ce am putea face, atunci, fiecare dintre noi? s-ar putea încă întreba un sceptic. Pentru început, răspunsul ar fi: să nu uităm că, după cum spune Ortega y Gasset, “lamentaţia bolnavului nu este numele bolii de care suferă”. Să încercăm, cu alte cuvinte, să vedem cât mai departe, atât în afara, cât şi pe dinăuntrul nostru. Şi să nu ne pierdem speranţa, uitând că zarurile, înainte de a fi aruncate, au fost temeinic măsluite ...  
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
A treia forţă – România profundă / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 148, Anul I, 28 mai 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!