Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Accente > Mobil |   


Autor: Octavian Lupu         Publicat în: Ediţia nr. 273 din 30 septembrie 2011        Toate Articolele Autorului

A privi la Isus Hristos
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
 
 
Vom începe să privim la Isus Hristos pe baza următoarei relatări din Evanghelia după Luca:  
Luca 2: 41 Părinţii lui Isus se duceau la Ierusalim în fiecare an, la praznicul Paştelor. 42 Când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul praznicului. 43 Apoi, după ce au trecut zilele praznicului, pe când se întorceau acasă, băiatul Isus a rămas în Ierusalim. Părinţii Lui n-au băgat de seamă lucrul acesta. 44 Au crezut că este cu tovarăşii lor de călătorie, şi au mers cale de o zi, şi L-au căutat printre rudele şi cunoscuţii lor. 45 Dar nu L-au găsit, şi s-au întors la Ierusalim să-L caute. 46 După trei zile, L-au găsit în Templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări.  
 
Este o dovadă de neglijenţă să îţi laşi copilul într-un loc şi să nu îţi dai seama de acest lucru decât după o zi întreagă?  
Cei care sunt părinţi ştiu foarte bine cât de greu este să urmăreşti tot ce face un copil, lucru cu atât mai valabil cu cât acesta se apropie de vârsta adolescenţei. Poate vă mai amintiţi că atunci când eraţi copii, obişnuiaţi să petreceţi mult timp cu prietenii, iar părinţii vă căutau adeseori cu disperare când întârziaţi să veniţi acasă. Pe de altă parte, Isus Hristos nu a fost genul de copil neascultător cu care suntem în genere obişnuiţi, şi de aceea părinţii lui se aşteptau să îl găsească alături de grupul de copii care călătoreau împreună pe drumul de întoarcere de la Ierusalim.  
 
Ştiind că Domnul Isus a fost un copil deosebit de ascultător, totuşi cum se explică faptul că a acceptat cu atâta linişte situaţia de a se despărţi de părinţi şi de a rămâne la Ierusalim?  
Într-un fel a fost o circumstanţă în care s-a întâmplat să se afle, şi anume că toţi au plecat, iar El a rămas singur. Pe de altă parte a fost şi dorinţa Sa de a mai rămâne o vreme în Templu pentru a se familiariza cu simbolurile religiei Viului Dumnezeu. Cât timp a ţinut sărbătoarea pascală, Templul a fost plin de oameni care veneau şi plecau, se îmbulzeau şi se manifestau de multe ori gălăgios, aşa cum se întâmplă în orice mulţime. De aceea, El a simţit nevoia a încă trei zile în care să vadă mai în detaliu semnificaţia lucrurilor ce se desfăşurau în acel loc.  
 
Putem spune că într-un fel, Domnul Isus a dorit să aprofundeze simbolurile religiei lui Dumnezeu, într-un moment în care devenea tot mai conştient de misiunea Sa?  
Se pare că din acel moment, Domnul Isus începe să devină tot mai interesat de religia lui Dumnezeu, şi cert este că în cele trei zile petrecute la Templu El a stat în mijlocul învăţătorilor Legii ascultându-i şi punându-le întrebări. Este natura unui copil de a pune întrebări cu privire la lucrurile ce îl înconjoară şi de a aştepta răspunsuri de la adulţi pentru a le înţelege. Practic, vedem un copil ascultător, smerit, care aşteaptă să primească învăţătură, dar care în acelaşi timp pune întrebări ce dovedesc o preocupare oarecum neobişnuită pentru vârsta lui.  
 
Era ceva neobişnuit ca un tânăr de doisprezece ani să se arate interesat de religie?  
De regulă, la această vârstă copiii sunt interesaţi fie să se joace, fie să îţi creeze un anturaj de prieteni cu care să se întâlnească, să discute, să se simtă bine. Dar este o excepţie să vezi pe cineva de această vârstă să fie interesat de religie şi de societatea adulţilor, în mod deosebit a acelora care erau învăţători ai Legii. Pentru a înţelege situaţia mai bine, să ne gândim că modul în care prezentau religia aceşti învăţători era cu totul neatractiv, plin de tot felul de presupuneri străine de Cuvântul lui Dumnezeu, lucru care se deduce cu uşurinţă din celelalte părţi ale Evangheliilor.  
 
Să vedem cum au reacţionat aceşti învăţători ai Legii la răspunsurile pe care Domnul Isus le-a dat la rândul Său în dialogul cu ei, precum şi răspunsul pe care l-a dat părinţilor Săi:  
Luca 2: 47 Toţi care-L auzeau, rămâneau uimiţi de priceperea şi răspunsurile Lui. 48 Când L-au văzut părinţii Lui, au rămas înmărmuriţi; şi mama Lui I-a zis: Fiule, pentru ce Te-ai purtat aşa cu noi? Iată că tatăl Tău şi eu Te-am căutat cu îngrijorare. 49 El le-a zis: De ce M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?  
 
Se pare că Domnul Isus nu s-a limitat doar să pună întrebări şi să asculte ce spuneau învăţătorii, dar chiar a şi dat anumite răspunsuri, aşa este?  
Cu siguranţă că în dialogul cu învăţătorii Legii, Domnul Isus nu s-a mărginit doar să pună întrebări şi să primească răspunsuri, dar deopotrivă a emis propriile Sale păreri cu privire la ceea ce I se spunea. Aşa cum se poate urmări din Evanghelii, Domnul Isus era genul de persoană care nu accepta învăţăturile contradictorii, ori tocmai aici era punctul slab al învăţătorilor Legii. Din lipsă de evlavie, precum şi din dorinţa de a-şi asigura întâietatea asupra celorlalţi, aceşti învăţători prezentau tot felul de teorii încâlcite, pline de lucruri ce se contraziceau reciproc.  
 
Aşadar, chiar şi mintea unui copil putea să discearnă caracterul contradictoriu al învăţăturii prezentate de aceşti oameni?  
Aş putea spune că în primul rând mintea unui copil era capabilă să discearnă contradicţiile unor învăţături confuze şi greşite. Nu întâmplător mai târziu Domnul Isus avea să spună că trebuie să venim ca nişte copii pentru a putea primi Împărăţia cerurilor. Mintea fragedă a unui adolescent nu este pervertită de obişnuinţa de a răstălmăci lucrurile şi de a accepta rânduieli greşite. Este în firea copiilor şi a adolescenţilor să pună întrebări şi să nu accepte răspunsuri ilogice, lipsite de consistenţă, aşa cum fac, din raţiuni de compromis, adulţii mai târziu, în decursul vieţii.  
 
Am putea spune că Domnul Isus a fost un model, o persoană care a exemplificat cel mai bine cum trebuie să se comporte tânăra generaţie?  
Domnul Isus este un model de copil, de tânăr, de adult, adică El este modelul pentru orice om care a trăit pe acest pământ. Cei tineri ar trebui să se apropie mai multe de învăţăturile pe care El le-a prezentat şi să imite stilul Său de viaţă într-o manieră cât mai fidelă cu putinţă. Domnul Isus nu a acceptat să primească în mod necondiţionat, fără să cugete cu mintea Sa, dogmele timpului Său. El a sesizat contradicţiile, a pus întrebări şi a oferit răspunsuri logice ce au uimit pe cei din timpul Său, şi deopotrivă pe toţi oamenii din toate veacurile.  
 
Dar cum rămâne cu părinţii Săi naturali? Şi de ce a dat un astfel de răspuns când a fost întrebat asupra neascultării de a nu fi împreună cu ei pe drumul de întoarcere în Nazaret?  
Este aproape sigur că părinţii Săi naturali nu erau conştienţi de misiunea pe care El o avea, sau în orice caz pierduseră din vedere acest lucru. Dacă nu ar fi fost aşa, nu s-ar fi grăbit să se întoarcă cu mulţimea la Nazaret, ci ar fi rămas împreună cu Isus la Ierusalim încă vreo câteva zile, pentru ca El să poată să înceapă pregătirea pentru marea Sa lucrare. Iar răspunsul pe care l-a dat reliefează că în El se înfiripa tot mai puternic conştiinţa că este Fiul lui Dumnezeu, trimis în această lume pentru a salva pe cei păcătoşi.  
 
Aşadar, care a fost impresia produsă de Domnul Isus asupra preoţilor şi învăţătorilor Legii?  
Aşa cum avea să se întâmple în repetate situaţii mai târziu, ei au fost uimiţi de profunzimea întrebărilor şi răspunsurilor date de acest tânăr neinstruit din Galilea, şi cu siguranţă nu îşi puteau explica de unde avea El această ştiinţă. Este posibil să se fi gândit că ar fi fost bine ca Domnul Isus să vină să studieze teologia cu ei la Ierusalim, dar nu trebuie să uităm că părinţii Săi nu îşi puteau permite să Îl susţină la o astfel de şcoală. În plus, deşi nu este în mod clar relatat, existau puţini sponsori care să sprijine un tânăr de condiţie umilă să urmeze o şcoală la Ierusalim. De aceea, tânărul Isus nu avea altă şansă decât să studieze în mod personal Cuvântul lui Dumnezeu, în timp ce susţinea existenţa sa şi a părinţilor Săi muncind din greu în atelierul din Nazaret.  
 
2. Lupta dusă de Domnul Isus Hristos  
 
Să citim mai departe din Sfânta Scriptură despre testul ispitirii la care a fost supus în pustie, înainte de începerea lucrării publice:  
Luca 4: 1 Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan, şi a fost dus de Duhul în pustie, 2 unde a fost ispitit de diavolul timp de patruzeci de zile. N-a mâncat nimic în zilele acelea; şi, după ce au trecut acele zile, a flămânzit. 3 Diavolul I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine. 4 Isus i-a răspuns: Este scris: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.  
 
De ce momentul ispitirii a fost ales la capătul celor patruzeci de zile de post şi rugăciune?  
Paragraful de mai sus menţionează că la capătul acestor zile, Domnul Isus a flămânzit, adică natura Sa umană a început să slăbească în susţinerea devoţiunii Sale faţă de Dumnezeu. Faptul că a fost „plin de Duhul Sfânt”, adică de puterea lui Dumnezeu şi deopotrivă de zel pentru Evanghelie, l-a făcut să nu simtă nevoile naturii Sale fizice, dar în cele din urmă, aceasta a început să cedeze, lucru normal în circumstanţele în care se afla.  
 
Cu alte cuvinte, Ispititorul aşteaptă momentul optim de a ne încerca? De exemplu, când suntem slăbiţi fizic sau trecem prin diferite dificultăţi?  
Cu siguranţă acestea sunt momentele cele mai bune pentru a ne încerca, fiindcă în „zilele bune” ne este mult mai simplu să îi respingem atacurile şi propunerile sale nelegiuite. Deseori, atunci când suntem obosiţi, sau când suntem încercaţi de diferite suferinţe, Cel Rău vine la noi pentru a ne furniza aparent o soluţie de a ieşi din impas. Normal, ideile propuse au scopul de a ne îndepărta de Dumnezeu şi de a ne pierde credinţa.  
 
De ce ispitirea s-a concentrat pe acest aspect al transformării pietrei în pâine? Putea fi aceasta o soluţie pentru a satisface nevoia de hrană a Mântuitorului?  
Propunerea era vicleană, ascunzând în ea ideea de a dovedi prin minuni că este Fiul lui Dumnezeu, punând la îndoială această calitate a Domnului Isus. Dacă ispitirea ar fi sunat „fiindcă eşti Fiul lui Dumnezeu porunceşte această transformare”, acest lucru nu ar mai fi exprimat îndoială, ci o certitudine de la care se pleacă. Dar cuvintele ispititorului încep cu un periculos „dacă eşti Fiul lui Dumnezeu” exprimând o îndoială evidentă, necesitând o dovadă, o demonstraţie.  
 
Cu alte cuvinte, nu era vorba de a se oferi o soluţie pentru nevoia de hrană a Mântuitorului, ci de a demonstra că El că este Fiul lui Dumnezeu, corect?  
Luând ca pretext satisfacerea nevoii de hrană, de fapt I se cerea lui Isus să demonstreze capacităţile Sale de Fiu al lui Dumnezeu, o nuanţă pe care Domnul a sesizat-o imediat, şi de aceea răspunsul a fost ferm, în sensul că nu era necesară această transformare pentru a demonstra că este Fiul lui Dumnezeu, acest lucru fiind mărturisit de către Sfintele Scripturi. Bineînţeles, acest răspuns acoperă o paletă mult mai largă de semnificaţii, în sensul în care adevărata hrănire, cea spirituală, vine prin Cuvântul lui Dumnezeu, care ne învaţă tot adevărul necesar pentru mântuire, fiind prin urmare asemenea unei pâini.  
 
Aşadar, Domnul Hristos l-a trimis pe ispititor la Scripturi, pentru a verifica daca El este Fiul lui Dumnezeu, aşa este?  
Cu siguranţă că aşa trebuie să procedăm şi noi atunci când ispititorul vine la noi şi ne şopteşte tot felul de soluţii ce implică abandonarea credinţei noastre în Dumnezeu. „Stă scris” trebuie să fie răspunsul pe care noi trebuie să îl dăm, ca să nu spun că trebuie să stea la baza întregii noastre vieţi. Noi trebuie să ne sprijinim pe afirmaţiile Scripturii şi să îi trimitem pe cei ce ne ispitesc să se lupte cu Scriptura. Astfel, vom fi ascunşi în „umbra Celui Atotputernic” şi vom fi în cele din urmă biruitori.  
 
Să urmărim mai departe, cum a mai fost ispitit Domnul Isus în pustie, ca mărturie înaintea îngerilor lui Dumnezeu, dar deopotrivă şi a celor căzuţi:  
Luca 4: 5 Diavolul L-a suit pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, 6 şi I-a zis: Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc. 7 Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta. 8 Drept răspuns, Isus i-a zis: Înapoia Mea, Satano! Este scris: Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti.  
 
Se pare că evanghelistul Luca redă această istorie într-o altă ordine decât Matei, totuşi ce înseamnă această ispitire de a se închina Celui Rău?  
În primul rând este spusă o minciună: Dumnezeu nu a dat niciodată împărăţia acestei lumi Celui Rău, ci doar a fost o însuşire nedreaptă şi o uzurpare a autorităţii încredinţate omului la creaţie. Pe de altă parte, oferta de a-i da lui Isus această împărăţie era tot o înşelăciune, fiindcă practic Cel rău nu era deţinător de drept şi nu avea autoritate de transfer a nimic din ce este pe acest pământ. Pericolul era pe de o parte de a-l crede şi pe de altă parte de a te conforma sugestiei de a-i recunoaşte aceste pretenţii. Ideea de închinare din această ispitire se concentra pe recunoaşterea lui Satana ca fiind stăpânul acestei lumi, un lucru cu totul fals.  
 
Cu alte cuvinte nu era o ofertă, ca să spunem aşa, veritabilă, ci doar o înşelăciune, destinată să Îl determine pe Domnul Isus să îi dea dreptate şi să îi sprijine această pretenţie înaintea lui Dumnezeu?  
Cu siguranţă că această ofertă avea drept scop să susţină pretenţiile Celui Rău, dar deopotrivă era o ofertă „evanghelistică” formidabilă. Practic, fără nici un efort, lumea putea deveni deschisă predicării Cuvântului lui Dumnezeu. Oare nu merita acest „mic lucru”, de a recunoaşte pretenţiile şi autoritatea Celui Rău pentru a aduce cunoştinţa Evangheliei pe pământ? Dar în acest caz, ar mai fi avut Evanghelia puterea de transformare sau ar fi rămas doar un cuvânt frumos şi atât?  
 
Să vedem acum şi a treia ispitire principală pe care Satana a adresat-o lui Isus Hristos:  
Luca 4: 9 Diavolul L-a dus apoi în Ierusalim, L-a aşezat pe streaşina acoperişului Templului, şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos de aici; 10 căci este scris: El va porunci îngerilor Lui să Te păzească; 11 şi: Ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră. 12 Isus i-a răspuns: S-a spus: Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău.  
 
Oare Dumnezeu nu ar fi intervenit să Îl protejeze pe Isus, dacă El ar fi fost în pericol de moarte?  
Dumnezeu ar fi intervenit să Îl salveze pe Isus, dacă acest lucru s-ar fi întâmplat datorită ascultării de Cuvântul Său. Dar a acţiona sub sugestia Celui Rău, pentru a încerca pe Dumnezeu, este o încumetare ce nu poate fi acceptată. Aici era pericolul principal, ca Isus să se încumete dincolo de ce era prevăzut de Cuvântul lui Dumnezeu. Interesant este că pentru această ispitire a fost ales tocmai Templul. Este ca şi cum i-ar fi spus: „fiindcă eşti în Templu, poţi să te bazezi necondiţionat pe Dumnezeu, aşa că încearcă, testează făgăduinţa spusă în Cuvânt”. Citarea Bibliei a fost trunchiată din context, în care se vorbeşte despre ascultare şi nu despre încumetare.  
 
În rezumat, putem spune că Domnul Isus ne-a oferit un model de cum să ne comportăm în faţa sugestiilor ispititorului?  
Prin această relatare avem oferit un model infailibil de a ne comporta când suntem ispitiţi şi urmarea lui ne va conduce să fim în siguranţă când suntem încercaţi. Domnul Isus a suferit aceste lucruri pentru ca şi noi să fim biruitori aşa cum a fost El. Mesajul Domnului Isus este că dovada cea mai clară că era Fiul lui Dumnezeu se vedea din acceptarea deplină a voinţei Tatălui ceresc, o supunere ce nu dădea loc la nici un fel de încumetare prin folosirea necorespunzătoare a Sfintelor Scripturi. Şi acest lucru trebuie să devină şi modul nostru de a fi în relaţie cu Dumnezeu.  
 
 
 
După ce am urmărit pe Domnul Isus cum s-a comportat înaintea preoţilor de la Templu şi în pustie, să vedem acum ce mesaj a căutat să transmită ucenicilor Săi cu privire la motivaţia unui slujitor al Evangheliei:  
Ioan 4: 31 În timpul acesta, ucenicii Îl rugau să mănânce, şi ziceau: Învăţătorule, mănâncă! 32 Dar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare, pe care voi n-o cunoaşteţi. 33 Ucenicii au început să-şi zică deci unii altora: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? 34 Isus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis, şi să împlinesc lucrarea Lui.  
 
De ce Domnul Isus a dat un astfel de răspuns ucenicilor cu acea ocazie? La ce fel de mâncare făcea El referinţă?  
Nu putem spune că Domnul Isus nu avea nevoie să se hrănească, fiindcă El avea aceeaşi percepţie asupra nevoilor trupului ca şi noi. Dar există momente, cum era şi acela în care se aflau cu acea ocazie, când este necesar să înţelegem motivaţia care trebuie să ne anime atunci când îndeplinim lucrarea lui Dumnezeu. Oportunitatea ce se deschisese de a predica Evanghelia în ţinutul Samariei era cu totul deosebită şi nu suferea amânare. De fapt, citatul de mai sus este o parte a unui fragment mai amplu ce ne vorbeşte despre episodul „femeii samaritene”, când Evanghelia a fost predicată într-o cetate din Samaria pornindu-se de la interesul pe care l-a manifestat o femeie din acea cetate.  
 
Să înţelegem că uneori, sau poate este o regulă, trebuie să ignorăm nevoile noastre imediate pentru a face voia lui Dumnezeu?  
Un slujitor al Evangheliei va trebui adeseori să ignore nevoile justificate pe care le poate avea cu scopul de a prezenta Cuvântul lui Dumnezeu. Ştim că aşa au procedat şi profeţii Vechiului Testament, ca să nu punem la socoteală pe apostoli, în timpurile care aveau să vie peste ei. De fapt, esenţa slujirii creştine constă în această „uitare de sine” pentru a împlini voinţa lui Dumnezeu, o lepădare de sine care te conduce să nu consideri nici un efort prea mare pentru cauza sfântă.  
 
Este un lucru care totuşi ne cauzează un sentiment de teamă acela de a ne lepăda de noi înşine. La ce s-ar putea referi mai concret acest termen?  
Lepădarea de sine, un echivalent de fapt al jertfirii de sine, înseamnă să dai la o parte orice lucru care te împiedică să împlineşti voinţa lui Dumnezeu, chiar dacă lucrul în cauză poate fi bun în principiu. Sunt o mulţime de lucruri bune în sine, ca să le spunem aşa, dar care într-un anumit context pot deveni rele prin faptul că ne reţin să împlinim voinţa divină. Pentru a fi mai explicit, creştinismul presupune o devoţiune completă, o supunere deplină înaintea lui Dumnezeu.  
 
Dar ce ar presupune aplicarea acestui principiu al jertfirii de sine în vieţile noastre? Oare toţi suntem chemaţi să devenim predicatori ai Evangheliei?  
Jertfirea de sine este importantă pentru a avea succes în orice ramură de activitate. Să privim cu atenţie la sportul de performanţă şi vom vedea că pentru a fi un bun sportiv trebuie să depui un efort susţinut şi să sacrifici o mulţime din preocupările normale pe care un om ar putea să le aibă: distracţie, familie, timp liber şi altele in felul acesta. De fapt, pentru a fi performant trebuie să te ocupi în principiu doar de acel lucru. Sau să ne uităm la marile companii, al căror angajat poţi fi doar dacă te dedici cu totul domeniului lor de activitate. Pe de altă parte, nu pot spune că toţi suntem chemaţi să fim predicatori ai Evangheliei, în înţelesul explicit mă refer, însă toţi avem obligaţia să fim mărturisitori ai lui Isus Hristos.  
 
Să înţelegem că indiferent de activitate, cheia succesului stă în exercitarea jertfirii de sine?  
În ziua de astăzi beneficiem de rezultatele aplicării multor descoperiri ştiinţifice, dar dacă privim în istoria cercetării ştiinţifice şi tehnice, vom vedea că persoanele care au făcut respectivele descoperiri sau invenţii şi-au sacrificat viaţa pentru a putea ajunge la rezultatele pe care azi le cunoaştem. Ne este uşor să beneficiem de aceste lucruri şi să ni se pară normale, dar o mulţime de oameni, pe care nu îi cunoaştem, au contribuit prin jertfirea propriei vieţi cu scopul de a oferi umanităţii aceste lucruri. Creştinismul este similar, în sensul că presupune să jertfeşti tot ce ai şi tot ce eşti pentru Hristos şi cauza Sa.  
 
Totuşi, de ce oamenii sunt mai degrabă înclinaţi să se sacrifice pentru o realizare materială, decât să investească în partea spirituală? De este greu să trăim pentru Hristos?  
A trăi pentru Hristos este un lucru ce nu îţi va aduce nici bogăţie materială, nici faimă, ci doar te va conduce la o împlinire umilă şi anonimă a voinţei lui Dumnezeu. Este un drum pe care nu există în general nici apreciere din partea celorlalţi, nici o răsplată echivalentă pe pământ. Dar această investire a efortului va aduce un rod bogat în viaţa veşnică, având pecetea recunoaşterii lui Dumnezeu, care vede în ascuns efortul nostru şi motivaţia, sau inima, noastră.  
 
Dar cum putem să nu cădem în fanatism atunci când aplicăm principiul jertfirii de sine? În ce sens ne ajută modelul oferit de către Domnul Isus?  
Deşi toată viaţa Sa a fost închinată unui singur scop: predicarea Evangheliei, totuşi Domnul Isus nu a fost un fanatic, o persoană care merge orbeşte înainte indiferent de ce se întâmplă în jurul ei, având o singură idee fixă. Domnul Isus a fost atent la cei din jur, le-a menajat la maximum simţămintele şi lipsurile, a acţionat înţelept, echilibrat, căutând să câştige pe cât mai mulţi pentru Dumnezeu. El nu a manifestat o devoţiune „oarbă”, ca să spunem aşa, iraţională, ci dimpotrivă, totul s-a bazat pe înţelegerea inteligentă, pas cu pas, a voinţei lui Dumnezeu şi pe aplicarea ei întocmai.  
 
Ca un rezumat la studiul nostru, ce putem vedea la Domnul Isus atunci când ne îndreptăm privirea către El prin intermediul Sfintelor Scripturi?  
Privind la Isus Hristos prin intermediul Bibliei vom distinge detalii semnificative ce ne vor învăţa lucruri importante cu privire la natura închinării pe care Dumnezeu o aşteaptă de la noi şi pentru realizarea căreia trimite Duhul Sfânt în inimile noastre. Astfel, vedem sinceritatea şi profunzimea lui Isus copil fiind, când a uimit pe preoţi cu logica şi puterea Sa de pătrundere, nealterată de interpretările false ale timpului Său.  
 
Ce altceva se mai poate vedea atunci când privim la raportul vieţii Domnului Isus Hristos?  
Distingem mai departe puterea Sa de a lupta cu Ispititorul, chiar în condiţii de maximă tensiune interioară, şi de a putea da răspunsuri valabile pentru vieţile noastre deopotrivă. Şi mai departe, Îl vedem sacrificându-Se cu dorinţa sinceră ca Evanghelia Împărăţiei să fie predicată pe întregul pământ. Viaţa Sa trebuie să devină viaţa noastră, iar privind prin credinţă la El, vom ajunge la trăirea acestui mare ideal care ne va conduce să fim adevăraţi creştini.  
1. A ne apropia de Dumnezeu cu o inimă sinceră ca a unui copil.  
2. A răspunde Ispititorului conform cu modelul oferit de Isus Hristos bazându-ne pe ce „stă scris”.  
 
3. A jertfi totul pentru predicarea Cuvântului lui Dumnezeu pe întregul pământ.  
Referinţă Bibliografică:
A privi la Isus Hristos / Octavian Lupu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 273, Anul I, 30 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Octavian Lupu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Lupu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!