Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



A opta treaptă
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!





A OPTA TREAPTĂ

Spre dimineaţă, Andrei Azuga avusese un vis ciudat. Se făcea că urca o scară cu nenumărate trepte, la capătul căreia se întrezărea o lumină difuză. Semăna întrucâtva cu scara locuinţei sale, tocmai de aceea, încă visând, îşi spusese nemulţumit că iarăşi lăsase becul aprins pe coridor. Din cauza repetatelor scumpiri ale curentului electric, era foarte prevăzător cu treaba asta, dar poftim, se mai întâmpla uneori, căscatul de el, să uite ce avea de făcut. Cine nu deschide ochii, deschide punga, netotule, se admonesta singur în astfel de împrejurări enervându-se, ca pe urmă tot el să-şi reprime nemulţumirea, că numai de asta nu avea nevoie, îşi spunea, de când cu cardiopatia lui ischemică, agravată în ultimul timp.
Să urci pe o scară, îşi dăduse cu presupusul un domn în aceeaşi dimineaţă, pe când aşteptau împreună să deschidă la farmacia din colţ pentru medicamente compensate, căruia îi povestise, neavând altceva de făcut, ciudatul vis, hm!, ce poate să fie?... Numai de bine, presupun. Să urci e bine, să cobori e rău!... Ceea ce mă uimeşte, adăugase Andrei Azuga, e că urcam scara foarte uşor. De când cu cardiopatia mea ischemică, urc scările cam greu. Simt că mă sufoc. Uitaţi, spusese, văzând că mai trăgeau vreo doi cu urechea la vorbele sale, când urc scările locuinţei mele, tot la a opta treaptă trebuie să mă opresc. Că mă strânge ceva în piept şi mi se pune un nod în gât de nu mai pot respira. La început trebuia să mă opresc după a douăsprezecea treaptă, apoi după a zecea, acum la a opta… Trec uneori minute bune ca să pot continua. Dar scările din vis le urcam uşor, aproape zburând, săream peste două, asta da ciudăţenie!... Ca să vezi! se miraseră oamenii, încruntând îngânduraţi fruntea.
De obicei, la coadă la compensate sporovăia cu prietenul său Laichici, vecin în blocul alăturat. El avea necazuri cu prostata şi-i prescrisese medicul nişte medicamente cu nume complicate. Naiba să le ia, bombănea Laichici, netezindu-şi cu palma reţetele boţite prin buzunare. Cum de le găsesc numele astea păsăreşti, nu mă pot dumiri. Parcă înadins le caută, să-ţi răsuceşti limba zicându-le. Nu ştiu cum se descurcă fătucele de la farmacie cu reţetele astea, că eu habar n-am ce scrie pe ele!
De la o vreme însă, Laichici nu mai venea la coadă la compensate. Andrei Azuga o vedea în schimb pe fiică-sa, cu care mai schimba o vorbă. Cum se mai simte? o întreba el prevăzător. Rău, îi răspundea ea cu jumătate de gură, de parcă i-ar fi împărtăşit o taină. Că atunci când ne ţineam de capul lui să se ducă la cuţit, el nu şi nu!... Că se duce, că nu se duce, cu o moarte tot e dator, zicea. Aşa că…
Andrei Azuga se necăjea auzind-o. Laichici fusese partenerul său de table şi petrecuseră multe clipe frumoase pe câte o bancă din faţa blocului. Laichici îl cam bătea, ştia să învârtească bine zarurile în palmă. Îl cam golea de bani, fiindcă îi cerea câte o bere de fiecare joc câştigat. Mai la urmă, nu se mai mulţumea cu berea de rând, la sticlă, ca tot omul, ci pretindea Tuborg la tub!... Măi să fie, dar de când te-ai domnit tu aşa? obişnuia să îl întrebe. He, he, râdea Laichici, ne adaptăm şi noi. Alte vremuri!...
Ultima oară când îl vizitase, arăta mult slăbit. Nu mai veniţi, îl rugase fiică-sa. Că plânge ori de câte ori vă vede, de când zace la pat. De ce mi-a căzut tocmai mie pacostea asta pe cap, îmi zice, şi nu lu’ tăntălău’ ăla de Azuga?
Apoi se enervase iarăşi. De mult nu-şi amintea Andrei Azuga să se mai fi enervat aşa. Pe când discutau la coadă despre semnificaţiile visului său, deschisese uşa farmaciei o fătucă în halat alb şi le spusese că deocamdată compensate nu se dau, poate mai târziu… Da’ când? întrebaseră toţi de acolo într-un glas. Păi să sosească şefa, venise răspunsul fetei, dând să se strecoare, zgribulită sub hălăţelul ei, pe uşă îndărăt. Nu, nu ştiu, se bâlbâise ea, auzind vocile tot mai ridicate ale unora, şefa ştie. Când o fi să vină, vine!... Puţină răbdare!...
Se iscase o revoltă spontană, mâini se agitaseră acuzatoare, vorbe grele se făcuseră auzite, rostise şi Andrei Azuga printre dinţi câteva. Să li se facă şi să li se dreagă aşa şi pe dincolo tuturor şefelor de pe lumea asta!... Apoi lumea se potolise, convenise să se facă o listă, să mai poată merge să-şi vadă de treburi. Că suntem creştini, vorbiseră câteva femei mai în vârstă pe un ton conciliant, de ce să facem scandal, ia să vedem dacă pe vremea scorniceşteanului vă dădea mâna să vă agitaţi atâta! Atunci era ordine, maică, nu glumă! Vai ş-amar de noi cu democraţia asta! Ne-a procopsit, vorbă fie, Dumnezeu cu ea, că suntem răi maică. Şi ăsta-i numai începutul!...
De fapt, chiar se potrivea treaba, încercase să se calmeze Andrei Azuga după ce părăsise coada din faţa farmaciei, că mai avea de plătit şi gazul, şi curentul, şi apa, şi salubritatea, tocmai primise pensia cu o zi înainte. Se obişnuise să achite totul la timp, nu fiindcă ar fi fost cine ştie cât de conştiincios, ci pentru că ştia din experienţă că orice amânare îi va crea dificultăţi, că banii se duc, că de-aia sunt bani, în definitiv. Dar pe urmă plăteşte, Azuga, toate astea dacă mai ai cu ce!
O luase cu paşi măsuraţi spre Distrigaz, acolo îşi făcuse obiceiul să se ducă mai întâi, tot gândindu-se la visul său şi la tâlcul acestuia, erau încă puţini oameni pe stradă, cei ce aveau slujbe se risipiseră încetul cu încetul pe la locurile unde-şi câştigau pâinea, ceilalţi nu prea ajunseseră încă să iasă. Doar prăpădiţii de pensionari se sculaseră cu noaptea în cap să-şi prindă loc la compensate ori prin alte părţi. Ia uite-i, hârciogii! îi luau în derâdere unii. Ehei, să fi fost Laichici acolo, nu le-ar fi rămas ăstora dator. I-ar fi porcărit, de nu i-ar fi spălat toate apele Timişului!... Dar el n-avea voie să se enerveze. Fii calm, fii calm, Azuga, că altfel dai de dracu’! îşi repeta mereu.
Cam pe la colţul străzii următoare se oprise să-şi tragă sufletul, în dreptul unei guri de canal, acolo căzuse odată, pe vremuri, cu bicicleta, îşi amintea, trăgând o spaimă zdravănă, o speriase şi pe tanti Livia, o cunoştinţă apropiată, ce se întorcea aducând apă de la cişmeaua de alături. Pe atunci mai circula încă cu bicicleta, îşi prinsese pantalonii la lanţ, aşa căzuse, acum nici tanti Livia nu mai era, îi ieşise în cale cu găleţile pline, ca să vezi, să se mai spună că asta aduce noroc!...
Dacă tanti Livia plecase dintre cei vii, lăsase în urma ei stăpână a casei o nepoată, o fată cu adevărat frumoasă, cu picioarele lungi şi părul vaporos, una dintre cele mai râvnite dintre vampele urbei. Tocmai îşi făcea apariţia, venind puţin ostenită de la treburile ei, călcând totuşi ţeapănă, cu umerii împinşi îndărăt, în pantofii cu tocuri înalte. Purta o jacheţică de piele, lăsându-i jumătate din pântece gol, şi o fustiţă de două degete doar, din material identic. Îl salutase respectuos, cu un sărut mâna rostit clar, zâmbind discret din colţul buzelor. Câştiga binişor, îşi cumpărase Matiz, din care văzând-o descinzând într-o zi, cu picioarele aproape complet dezgolite, Laichici spusese: mă, ce-aş mai …-o pe asta, la care fata, auzindu-l, replicase veselă: n-ai tu banii ăia să mă … pe mine, tataie!
Lui Andrei Azuga îi fusese ruşine atunci de cele întâmplate, dar fata continuase să îl salute respectuos, zicându-i sărut mâna, iar el nu prea ştia cum să-i răspundă, furând-o intimidat din priviri în timp ce ea îşi legăna şoldurile mergând.
Nici la Distrigaz şi, mai târziu, nici la Electrica S.A., la Salprest, ori la Meridian 22, unde plătea apa şi canalizarea,nu aflase o explicaţie mulţumitoare a visului său. O fi scara lui Iacov, maică, îl fixase cu ochii ei lăcrămoşi o băbuţă, n-ai văzut matale îngeri urcând ori coborând pe ea? Nu, îi răspunsese uimit de întrebarea ei. Nicio mirare, nicio mirare, venise răspunsul băbuţei, că îngerii nu se văd aşa, cu una, cu două, ei se pot înfăţişa în diverse chipuri, de pildă sub forma unor fluturi care parcă dansează în văzduh, ori a unor petale de trandafir care mereu plutesc legănându-se şi nu mai cad la pământ. Se urcase pe scară? întrebase altcineva, da, îi răspunsese, dar nu cumva se uitase îndărăt? insistase interlocutorul ocazional. Ei, asta nu mai ştia, dacă se uitase îndărăt, ori nu se uitase, Andrei Azuga nu-şi putea nicidecum aminti!
Făcuse în cele din urmă cale întoarsă, abia mai mergând, spre farmacia din colţul străzii Făgăraş. M-oi fi uitat îndărăt, nu m-oi fi uitat? nu contenea să se întrebe neliniştit. Lumea din dreptul farmaciei se risipise, nu mai rămăsese ţipenie de om acolo, fapt care făcuse să-i crească neliniştea ce-l încerca. O bănuială sumbră îl inundase, ca o apă neagră care nu-şi mai găseşte locul în matcă. Grăbise instinctiv pasul şi ajunsese abia respirând să apese pe clanţa uşii farmaciei. Înăuntru două fătuce în hălăţele albe stăteau la taifas, iar la ivirea lui îşi întrerupseseră nemulţumite conversaţia. Nu se mai dau azi compensate, îl luase în primire, una dintre ele. Ne-am făcut plafonul mai adineauri. Veniţi şi dv. mai devreme, ce Dumnezeu! Dacă nici la pensie n-aveţi timp, atunci când?...
Andrei Azuga voise să-i dea o replică dură impertinentei, dar simţise urcându-i-se nodul în gât şi senzaţia de sufocare, parcă mai insuportabilă ca oricând. Abia nimerise uşa, deşi se afla la un pas îndărătul său, încercând să iasă la aer. Afară, o brunetă de la Salprest, care mătura strada de frunze, îi sărise în ajutor. Aulio, taicule, că rău mai arăţi! Tot te-ai viniţit la obraz, zău aşa! Hai să te duc colea pe o bancă să-ţi mai tragi sufletu’.
Banca era din metal şi Andrei Azuga simţise de la bun început o răceală urcându-i-se în trup. Înainte, pe malul înălţat şi îndiguit al râului se aflaseră bănci de lemn, dar primăria le înlocuise, nu se ştia de ce, probabil urmare a unui contract avantajos, cu cele din metal. Laichici se arăta mai nemulţumit decât toţi din pricina acestui lucru. Păi ăştia nu se gândesc că eşti şi tu om?! Să te pună să şezi pe feroteniile astea!... Boală curată! Când bate soarele te frigi la cur, iar când nu, îţi congelezi boaşele!...
Dar Andrei Azuga n-avea încotro şi trebuia să şadă. Respira greu, horcăind printre buzele întredeschise. Privea râul curgând la vale, pe malul lui copilărise, şi o mulţime de amintiri i se buluciseră în minte. Parcă îşi vedea, ca într-un film, întreaga viaţă derulându-i-se înainte, într-un ritm din ce în ce mai alert. Apoi se întâmplase ca şi cum filmul s-ar fi rupt şi înaintea ochilor i se ivise iarăşi scara din vis, îmbietoare, invitându-l parcă să urce. Se vedeau limpede în preajma ai puzderie de fluturi albi, jucăuşi, şi petale de trandafir plutind uşor, fără să cadă la pământ. La capătul de sus al scării lumina parcă se amplificase, chiar şi o muzică suavă se putea auzi, în ritmul ei lent fluturii şi petalele de trandafir unduind în văzduh.
Ah, observase prozaic Andrei Azuga, nu doar lumina am lăsat-o aprinsă, ci şi radioul, şi se repezise pe scară în sus, sărind sprinten peste câte două trepte simultan, ca să pună capăt pierderii preţiosului curent electric.






 

Referinţă Bibliografică:
A opta treaptă / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 213, Anul I, 01 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!