Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Octavian Lupu         Publicat în: Ediţia nr. 280 din 07 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

65 Epistola lui Iuda
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
1. Iuda, rob al lui Isus Hristos, şi fratele lui Iacob, către cei chemaţi, care sunt iubiţi în Dumnezeu Tatăl, şi păstraţi pentru Isus Hristos: 
Apostolul Iuda se prezintă în aceeaşi manieră ca apostolul Pavel în epistolele sale fiind „un rob al lui Isus Hristos”. De ce oare această insistenţă pusă de apostoli pe calitatea de slujitor al lui Hristos? De ce oare această umilinţă când ar fi putut să se considere ca fiind „cineva”, dată fiind relaţia lor specială cu Isus? 
  
Răspunsul rezidă din maniera de înţelegere a religiei lui Hristos, complet diferită de stilul care avea să fie promovat mai târziu. A fi rob al lui Hristos era actul de supremă onoare pe care cineva putea să îl aducă lui Dumnezeu. Noi nu putem sta, din punct de vedere spiritual, decât la picioarele lui Dumnezeu, precum şi ale lui Hristos. Această exprimare nu este altceva decât un act de închinare înaintea Celui căruia Îi datorăm totul. Înseamnă să admiţi că asupra vieţii tale se exercită în mod conştient şi liber consimţit autoritatea lui Dumnezeu. Nimic mai puţin, nimic mai mult, fiindcă mai mult nu se poate. 
  
Dar pentru ce trebuia să fie Iuda rob al lui Hristos? 
Mai întâi, fiindcă era un închinător sincer al umilului galilean. În al doilea rând, fiindcă Îl urma pe Maestru în lucrarea pe care acesta o făcea pentru întreaga lume. În acest sens el scrie prezenta epistolă către biserică, folosind cuvintele: chemaţi, iubiţi şi păstraţi pentru Hristos. Aceştia sunt de fapt pilonii de rezistenţă ai bisericii: chemarea din partea lui Dumnezeu, cunoaşterea iubirii Tatălui ceresc şi nu în ultimul rând siguranţa rămânerii în Isus Hristos, o sigilare care îl face pe creştin de neclintit în faţa oricăror încercări. Imaginea biruinţei era înaintea ochilor inimii marelui apostol. Biserica nu poate fi decât biruitoare în lupta cu puterile răului fiindcă Autorul şi Conducătorul ei întotdeauna a învins indiferent de situaţie. 
  
Înveşmântată în puterea Creatorului ei, biserica nu poate fi înfrântă, nici distrusă, ea este eternă precum Cel care a creat cerurile şi pământul. Deşi aparent înfrântă de-a lungul veacurilor, biserica lui Hristos este totuşi biruitoare prin cei care Îl urmează pe Maestru în vieţilor lor. 
  
2. îndurarea, pacea şi dragostea să vă fie înmulţite. 
Pentru a progresa este necesar să existe o înaintare către Dumnezeu; nu putem sta pe loc şi să ne mulţumim cu realizările din trecut şi să contemplăm liniştiţi cum trece viaţa aşteptând pasiv a doua revenire a lui Hristos. Viaţa creştină este o permanentă înaintare, o tot mai puternică asemănare cu divinul Răscumpărător; nu există teren de mijloc, sau dacă în mintea noastră se află o astfel de imagine, ea cu siguranţă este falsă. Să vedem însă ce anume trebuie să se înmulţească în inimă şi suflet: îndurarea - manifestarea unui caracter blând şi plin de milă în felul lui Hristos, pacea - împărtăşirea cu liniştea şi armonia care vine din ceruri şi dragostea - revărsarea plină de putere a spiritului neegoist şi altruist al divinului Învăţător. 
  
3. Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna. 
În acest moment, după ce apostolul ne-a descris cadrul epistolei sale, se trece la subiectul principal al mesajului pe care îl avea de transmis bisericii. Intenţia sa era de a scrie despre mântuirea pe care ne-o oferă Domnul Hristos prin credinţă, o descriere a acestui subiect de aşa mare importanţă pentru noi încât ar trebui să ne umple în întregime cugetarea şi viaţa. Cu toate acestea apostolul se vede nevoit să schimbe acest subiect pentru a aborda o problemă ce ameninţa să se răspândească în cadrul bisericii şi anume pervertirea credinţei pe care o primiseră prin apostoli. 
  
Ameninţarea era suficient de serioasă pentru a necesita intervenţia apostolului. O situaţie similară a trebuit să o trateze şi apostolul Ioan, fapt menţionat în scrierile sale. Ideea de bază este că nu putem sta nepăsători în faţa nelegiuirii care asaltează biserica şi care o corupe atrăgând-o în plasa intereselor lumeşti, străine cauzei lui Dumnezeu. Datorită creşterii numerice, biserica devenea o atracţie puternică pentru persoane neconsacrate, dornice să utilizeze resursele ei în scopuri străine şi care nu aveau nici o legătură cu Dumnezeu. 
  
Văzând această situaţie, apostolul Iuda nu a putut rămâne pasiv şi să lase nelegiuirea să se manifeste nestingherit. Tocmai de aceea s-a decis să denunţe aceste practici şi să poată fi recunoscute persoanele neconsacrate, ce intenţionau să pervertească biserica creştine. 
  
Epistola este foarte actuală pentru că astfel de situaţii au fost şi vor mai fi până când Domnul va reveni pe norii cerului, iar apărarea credinţei face parte din ceea ce trebuie să prezinte predicatorii lui Hristos, aşa cum subiectul mântuirii în Hristos este esenţial pentru a conduce pe oameni la Dumnezeu. Arma predicării are două tăişuri: prezentarea credinţei şi demascarea necredinţei. Astfel, vom vedea cum apostolul Iuda va aplica acest ultim tăiş pentru a face clare lucrurile în ce priveşte condiţia spirituală a bisericii. 
  
4. Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru, şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn Isus Hristos. 
Această strecurare a oamenilor neconsacraţi a fost o lucrare a Celui Rău menită să aducă haos şi distrugerea bisericii lui Isus Hristos. Dar cum s-a putut întâmpla acest lucru? În textul biblic ni se vorbeşte despre o „strecurare”, aparent pe neobservate, o schimbare imperceptibilă ce a condus la venirea unor oameni care nu aveau nici un fel de legătură cu dorinţa de a fi creştini autentici. Sunt două elemente specifice amintite de către Iuda: harul schimbat în desfrânare sau utilizarea harului ca scuză pentru păcat, şi tăgăduirea lui Isus Hristos ca Stăpân şi Domn. Aici nu este vorba de contestarea lui Isus ca Mântuitor, ci ca Domn, adică o contestare a autorităţii Sale, o răzvrătire împotriva conducerii Sale. 
  
Scopul era cel de a separa biserica de Hristos, în felul în care în vechime Balaam încercase să separe pe Israel de divinul Conducător. Isus este Cel care Îşi călăuzeşte în mod nemijlocit biserica; nu există o altă autoritate în biserică decât a Sa. Atâta timp cât biserica rămânea credincioasă deciziilor Sale, ea urma să meargă din biruinţă în biruinţă, invincibilă ca şi oştile lui Israel în luptă cu canaaniţii. Ce perspectivă, ce imagine plină de glorie! Cel Atotputernic mergând în fruntea oştilor lui Israel! Nimeni şi nimic nu poate să oprească pe poporul lui Dumnezeu când înaintează în felul acesta împotriva vrăjmaşului.  
  
Cât de mare nevoie avem de o experienţă similară pentru ziua de astăzi, cât de mult ar trebui să dorim după călăuzirea Sa directă asupra bisericii şi cât de mare nevoie ar fi ca omul cel păcătos, omul păcatului, să nu mai domnească peste moştenirea Domnului! 
  
5. Vreau să vă aduc aminte, măcar că ştiţi odată pentru totdeauna toate aceste lucruri, că Domnul, după ce a izbăvit pe poporul Său din ţara Egiptului, în urmă a nimicit pe cei ce n-au crezut. 
În continuare apostolul doreşte să amintească mai multe cazuri similare din istoria biblică. De fapt el va cita câteva exemple care să trezească la realitate pe cei ce fuseseră atinşi de practicile şi atitudinile lipsite de evlavie creştină manifestate de către cei care se adăugaseră cu un gând ascuns şi nesincer între cei ce făceau parte din biserica creştină. Primul astfel de caz este cel al evreilor eliberaţi de Dumnezeu în timpul lui Moise, care deşi au văzut lucrările minunate ale Domnului, totuşi nu au manifestat credinţă în El. Acest lucru i-a costat viaţa.  
  
Cum se leagă această istorie de cele prezentate? Înţelegem că situaţia bisericii creştine începea să semene cu ceea ce se întâmplase cu Israel în vechime. Nimic nou sub soare ar putea comenta cineva. Într-adevăr, natura umană este aceeaşi, iar condiţiile similare nu vor face decât să favorizeze o dezvoltare asemănătoare. Totuşi există o diferenţă majoră: biserica lui Hristos a avut parte de o lumină mult mai mare decât evreii, iar dacă ei au fost pedepsiţi imediat pentru nelegiuirea lor, cu cât mai aspre vor fi măsurile pe care Domnul le va lua contra celor care nu au luat seama la avertizare? Vedem astfel că necredinţa era un păcat care asalta biserica într-un mod similar cu ceea ce se întâmplase în vechime. Necredinţa lui Israel a condus la ratarea misiunii pentru care ei fuseseră scoşi din Egipt, de a fi martori ai lui Dumnezeu pe pământ. Un păcat care a afectat masele mari ale lui Israel la acea dată. 
  
6. El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa. 
Al doilea caz menţionat este cel al îngerilor din ceruri care şi-au părăsit poziţiile pe care le aveau de la Dumnezeu, nemulţumiţi fiind de ceea ce Domnul le oferise. Acest gen de acţiune a condus la luarea de măsuri extreme, altfel se risca să se ajungă la haos. Armonia întregului univers depinde de riguroasa ascultare de tot ceea ce Dumnezeu porunceşte, a ordinii date de către Creator. Păcatul nemulţumirii este chiar mai primejdios decât cel al necredinţei, fiindcă el conduce la haos şi dezordine. Acelaşi lucru era pe cale să se întâmple şi în biserica creştină, persoane influente acţionau în felul îngerilor nemulţumiţi.  
  
7. Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor, care se dăduseră ca şi ele la curvie şi au poftit după trupul altuia, ne stau înainte ca o pildă, suferind pedeapsa unui foc veşnic. 
Mai departe, un al treilea caz ne este prezentat de către apostol, şi anume cel al cetăţilor Sodoma şi Gomora. De data aceasta referinţa este la desfrânarea şi imoralitatea ce erau o caracteristică a acestor cetăţi, fapt pentru care au fost pedepsite cu distrugerea. Păcatul imoralităţii conduce la pervertirea lucrurilor rânduite de către Dumnezeu, în cazul de faţă referindu-se la relaţia care trebuie să existe între sexe, dar înţelegem deopotrivă şi imoralitatea spirituală asociată cu idolatria şi practici similare. 
  
Biserica creştină era încercată cu aceste influenţe care îi murdăreau puritatea şi consacrarea. Această triadă: necredinţă, nemulţumire şi imoralitate este mortală pentru spiritualitatea bisericii. De fapt este şi o progresie: se începe cu necredinţa, care conduce la ratarea misiunii, se continuă cu nemulţumire în legătură cu condiţia deţinută, care conduce la dezordine şi se continuă cu imoralitate, care conduce la distrugere. O secvenţă cauză-efect a decăderii şi distrugerii. 
  
8. Totuşi oamenii aceştia, târâţi de visările lor, îşi pângăresc la fel trupul, nesocotesc stăpânirea şi batjocoresc dregătoriile. 
Cu toate că aceste lucruri erau cunoscute, totuşi aceste persoane strecurate în biserică acţionau ca nişte agenţi ai distrugerii, promovau imoralitatea şi ignorau călăuzirea divină asupra propriilor vieţi.  
  
La ce fel de dregătorii se face însă referinţă în textul biblic? Dacă facem conexiune cu textele anterior parcurse, în mod deosebit ne gândim la cazul îngerilor care au fost nemulţumiţi de poziţia lor şi au încălcat ordinea dată de Creator. În acest sens, aceste persoane nu doreau să se supună nici unei forme de autoritate, promovând o libertate absolută, fără reguli, pervertind noţiunea de libertate în Hristos pe care o aduce Evanghelia. 
  
Atunci când imaginaţia nu se mai află sub controlul raţiunii, iar aceasta sub călăuzirea lui Dumnezeu, cele mai aberante idei pot fi crezute ca adevăr. Dacă nu se reuşise distrugerea libertăţii în Hristos prin intermediul legalismului promovat de iudaizanţi, se mergea acum la cealaltă extremă, a libertăţii absolute şi fără reguli din direcţia filozofiei păgâne, în care totul era permis în măsura în care credeai acest lucru. Şi în ziua de astăzi trebuie să evităm aceste două extreme distructive ale vieţii spirituale: legalismul care conduce automat la autoritarism cu tot ce decurge din acesta şi libertatea absolută care conduce la anarhie, dezordine şi distrugere. 
  
Aş vrea să menţionez că totalitarismul religios nu este o soluţie în faţa ideilor de libertate fără restricţii, aşa cum mulţi ar putea crede. Legalismul, autoritarismul şi totalitarismul sunt o triadă a morţii la fel de nocivă ca şi triada necredinţei, nemulţumirii şi imoralităţii, fiindcă prin prima se ajunge la înlocuirea autorităţii lui Dumnezeu cu cea a omului, aşa cum cea din urmă conduce la distrugerea oricărei forme de autoritate. Soluţia stă numai în readucerea autorităţii lui Dumnezeu în biserica Sa, nimic mai mult, nimic mai puţin. 
  
9. Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: „Domnul să te mustre!” 
Acest verset este deseori utilizat pentru a se vorbi despre practici de exorcizare, dar dacă vom conecta cu textele anterioare vom observa că ideea avută în vedere era de contestare a oricărei forme de autoritate şi de eliberare de orice fel de standarde, lucru care conducea la anarhie. Exemplu citat este cel al Domnului în controversă cu Cel Rău asupra trupului lui Moise, situaţie în care Domnul nu a recurs la o judecată de „ocară”, sau la batjocorirea acestuia, ci pur şi simplu a lăsat pe seama lui Dumnezeu reglementare plângerilor contra sa.  
  
Ştim că Moise a fost înviat, altfel nu ar fi apărut cu ocazia schimbării la faţă a lui Hristos pe muntele Taborului, aşadar era o controversă legată de aducerea acestuia la viaţă şi luare la cer după ce a murit. În această situaţie, Domnul Hristos ar fi putut să intre în controversă cu diavolul, dar a preferat să respecte strict hotărârea divină şi să evite o astfel de dispută. 
  
Înţelegem că dacă Domnul a procedat astfel, şi creştinii, biserica, trebuie să evite controversele şi să aplice direct ceea ce i se cere privind mandatul ei pe pământ. Fără a intra în discuţie cu forţele răului, biserica trebuie să meargă mai departe în lucrarea de înviere spirituală a oamenilor din această lume. Înţelegem că persoane turbulente, infiltrate în biserică, găseau plăcere în diferite dispute cu privire la lucruri ce ar fi trebuit să fie lăsate pe seama lui Dumnezeu. 
  
Astfel de dispute sterile nu aduc nici un fel de zidire sufletească, ci doar înstrăinarea oamenilor de Dumnezeu şi întunecarea adevărurilor din Scriptură. Din păcate, deseori biserica a părăsit predicarea pozitivă a Evangheliei învierii lui Hristos, pentru a intra în discuţii fără sens privind diferite detalii de învăţătură, care nu sunt necesare, sau în dispute care nu pot fi rezolvate. Cu răul nu se stă la discuţie, ci pur şi simplu trebuie să nu i se dea atenţie şi să se meargă înainte în misiunea dată de Hristos. 
  
10. Aceştia, dimpotrivă, batjocoresc ce nu cunosc, şi se pierd singuri în ceea ce ştiu din fire, ca dobitoacele fără minte. 
Două elemente sunt amintite de apostol ca fiind definitorii pentru persoanele turbulente din biserică şi anume: spiritul de controversă şi senzualitatea de natură inferioară. De fapt, spiritul lumesc întruneşte din plin aceste caracteristici: dispută şi plăceri josnice, animalice. Dar acest lucru nu trebuia să se întâmple în biserică.  
  
Apostolul căuta să pună în gardă pe cei credincioşi, pentru a nu lăsa ca astfel de tendinţe să se manifeste nestingherit. Încă o dată, nu este vorba de o chemare la autoritarism, ci mai degrabă la contracararea acestor influenţe prin rămânerea în credinţa şi curăţia Evangheliei aşa cum a fost vestită de către Hristos şi apostoli.  
  
Ce să facem când vedem lucruri similare în biserică? Disciplinarea acestor persoane poate fi o soluţie limitată, cu atât mai dificil de aplicat, cu cât spiritul turbulent al lor poate aduce o imagine negativă comunităţii creştine. O altă idee, oarecum subînţelesă de apostol, este de a convinge persoanele în cauză de calea greşită pe care se găsesc. Însă oricum, rămâne o a treia modalitate: manifestarea unui caracter creştin, consecvent exemplului lui Hristos. Să ne gândim cum a tratat El contactul cu cei păcătoşi. Exemplul şi influenţa sa erau suficient de puternice pentru a descuraja pe cei care veneau cu un spirit de dispută (fariseii, saducheii etc.), precum şi persoanele a căror imoralitate era mai mult decât evidentă. Aici nu este vorba de respingerea persoanelor, cât a principiilor care le animă, este un apel către abandonarea unor astfel de practici şi înţelegere a înşelăciunii în care se aflau prinse.  
  
11. Vai de ei! Căci au urmat pe calea lui Cain! S-au aruncat în rătăcirea lui Balaam, din dorinţa de câştig! Au pierit într-o răscoală ca a lui Core! 
Într-un mod similar lui Isus care a avertizat pe farisei cu privire la păcatul lor, apostolul Iuda avertizează asupra a ceea ce se va întâmpla cu aceşti oameni care pervertesc religia lui Hristos. Sunt trei exemple luate din Vechiul Testament pe care este util să le studiem. 
  
Primul exemplu este cel al lui Cain, care s-a răzvrătit în mod deschis împotriva lui Dumnezeu şi în cele din urmă a fost lepădat cu totul. Calea lui Cain este cea a păcatului deschis şi a împotrivirii directe împotriva guvernării divine, o abandonare voită a căii lui Dumnezeu. Ne gândim deopotrivă la spiritul ucigaş al lui Cain, care şi-a ucis fratele din cauză că Domnul nu i-a primit jertfa. Calea lui Cain înseamnă distrugere şi moarte şi orice om aflat pe această cale este într-o mare primejdie cu privire la ce se va întâmpla cu el. Această cale este a orgoliului, trufiei şi înălţării de sine, lucruri care conduc la cădere. 
  
Al doilea exemplu este cel al lui Balaam, care a căutat să distrugă pe Israel din dorinţa de a câştiga plata promisă de regele Moabului. Ştim cum Balaam în cele din urmă a pierit din cauza a ceea ce a făcut. Iubirea de avere şi de bogăţii materiale este o cursă pentru suflet care conduce la o experienţă similară cu a lui. 
  
Al treilea exemplu este cel al lui Core, care a dorit să ia locul lui Moise, provocând o răscoală menită să îl ucidă şi să preia puterea. Deşi era dintre leviţi şi astfel dispunea de drepturi speciale în ce priveşte apropierea de Dumnezeu, a dorit să preia conducerea politică a lui Israel printr-un complot. 
  
Aceste trei persoane: Cain, Balaam şi Core ilustrează trei principii distructive: respingerea închinării la Dumnezeu, pervertirea închinării prin amestec cu idolatria şi utilizarea închinării ca mijloc de dominare a semenilor. Lucrurile stau cam în felul următor, prima dată se încearcă îndepărtarea de Dumnezeu, dacă nu merge se trece la încercarea de o amesteca cu idolatria şi spiritul lumesc, dacă nici aşa nu merge, se trece la direcţionarea religiei către impunerea abuzivă asupra semenilor. Uneori, toate aceste tendinţe merg în paralel şi înţelegem acum cât de primejdioasă era situaţia, fiindcă toate aceste persoane apăreau ca fiind o parte a poporului lui Dumnezeu sau în legătură cu adevărata închinare. Similar, cei neconsacraţi strecuraţi în biserica creştină păreau a fi persoane bine intenţionate şi mulţi erau chiar membri ai bisericii. 
  
12. Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi, şi se îndoapă de-a binelea; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi; 
În continuare apostolul preia mai multe imagini din natură care descriu foarte bine situaţia spirituală a persoanelor neconsacrate. Astfel, vom distinge mai multe aspecte ale lucrării distructive exercitate de aceştia. 
  
Mai întâi se foloseşte comparaţia cu stâncile ascunse în apă care distrugeau corăbiile şi înşelau chiar şi pe cei mai iscusiţi dintre navigatori. De fapt problema cea mai gravă constă în greutatea identificării unor astfel de persoane, deoarece ele stau ascunse în spatele unei aparenţe de evlavie. Un astfel de caz era cel al meselor comune (agape), unde profitau de dărnicia fraţilor pentru a-şi satisface poftele. Poate nimic nu trădează mai bine caracterul unui om decât modul în care se hrăneşte, maniera, obiceiurile şi cantitatea. Aceste întruniri creştine erau destinate să menţină vie amintirea părtăşiei pe care o avea Hristos cu apostolii Săi. Era o ocazie de subliniere a aspectului spiritual al relaţiilor dintre creştini şi era în opoziţie cu obiceiurile timpului de strângere laolaltă pentru chefuri şi îmbuibări unite cu beţie. „Stânca ascunsă” sau primejdia care pândea din umbră, era tocmai schimbarea caracterului spiritual într-unul lumesc al acestor întruniri creştine. 
  
Al doilea simbol preluat din natură este cel al norilor care nu aduc ploaie. Este un peisaj dezolant să vezi o mulţime de nori pe cer, să te aştepţi la ploaie după o perioadă de secetă, şi cu toate acestea norii în cauză să nu aducă nici măcar o urmă de ploaie. Avem aceeaşi situaţie cu smochinul pe care l-a blestemat Isus fiindcă era plin de frunze, dar fără a avea rod. Persoanele neconsacrate pot părea uneori a fi promiţătoare, poate chiar se prezintă bine, la fel ca un nor care promite multă apă, dar în afară de imagine, de lucruri exterioare, nu oferă absolut nimic. Iar cei care îi urmează experimentează aceeaşi secetă spirituală ca şi în situaţia în care ar fi în mijlocul unui deşert. Pericolul stă în aspectul lor amăgitor, adevăraţi lupi îmbrăcaţi în haine de oaie, înşelând simţurile şi dezamăgind ulterior. 
  
Al treilea simbol este cel al pomilor fără rod, care în ciuda frunzişului bogat nu aduc nici un fel de rod. Dezamăgirea este chiar mai mare decât în cazul norilor fără apă, fiindcă modul atractiv în care se prezintă şi posibilitate de a-i atinge cu mâna creează iluzia unei realităţi şi a unor aşteptări deosebite. Cu toate acestea, rodul lipseşte, exact ceea ce ar fi conferit valoare pomilor respectivi. 
  
Din nou avem o serie de trei lucruri distructive într-o progresie ce indică caracterul lor primejdios: stânca ascunsă, gata de a distruge corabia în care călătoreşti, norul fără apă, care înşeală pe cel care îşi pune nădejdea în el, şi pomul cu frunziş bogat, dar fără rod în anotimpul aducerii de fructe, care dezamăgeşte chiar şi cele mai nobile aşteptări. Toate acestea au în comun înşelăciunea, minciuna, falsa imagine, aşteptări ce nu au nimic de-a face cu realitatea. 
  
13. nişte valuri înfuriate ale mării, care îşi spumegă ruşinile lor, nişte stele rătăcitoare, cărora le este păstrată negura întunericului pentru vecie. 
Comparaţiile continuă cu încă două exemple, ce accentuează alte aspecte ale efectului lucrării unor astfel de persoane. Astfel, apostolul face referire la valurile pline de spumă ale mării, care aduc la suprafaţă şi la mal toată murdăria din adâncuri. Este vorba despre afişarea neruşinată a unor practici păcătoase, de care cei în cauză nu se sfiiesc să le ascundă. Există o tendinţă în natura umană de a face public păcatul comis ca pe o laudă, ca pe un lucru ce merită toată consideraţia. Bineînţeles influenţa de a contamina şi pe alţii cu astfel de practici este deosebit de puternică. 
  
A doua imagine este cea a stelelor care rătăcesc pe cer, o metaforă în legătură cu condiţia spirituală a celor neconsacraţi care rătăcesc prin întuneric, fără o ţintă anume; o bună ilustrare a haosului în care ei trăiesc, neputând să ofere nimic de valoare. 
  
Aici se încheie cu comparaţiile din lumea naturală şi este momentul să facem o sinteză a acestor exemple pentru a avea o învăţătură unitară. Trecând printr-o serie de imagini ce descriu aspectul înşelător şi distructiv se trece la cel al afişării publice a nelegiuirii şi la rătăcirea fără ţintă la care se ajunge urmând astfel de călăuze. Este o progresie: la început este înşelăciunea, urmează manifestarea pe faţă şi în final se ajunge la rătăcire. Reiau: înşelăciune, păcat pe faţă şi rătăcire în întuneric, acesta este traseul celor care îi urmează. Încă un amănunt, stelele rătăcitoare de fapt sunt meteoriţi, care cad arzând pe măsură ce apropie de pământ, distrugându-se înainte de ajunge jos. 
  
Biserica lui Hristos trebuie să fie o stea sigură pe cerul nopţii păcatului acestei lumi, nu un meteorit arzând, explodând la impact cu solul. Tot astfel, în fiecare perioadă a istoriei au existat persoane neconsacrate acţionând în sensul celor enunţate de către apostol, persoane care şi-au părăsit devoţiunea iniţială pentru a se lăsa pradă influenţelor acestei lumi. 
  
Problema este actuală şi nu putem să asistăm pasivi la astfel de situaţii care s-ar putea manifesta în biserică, ci trebuie să fim atenţi pentru contracararea unor astfel de influenţe inclusiv în viaţa noastră personală, fiindcă nici un om nu este imun la astfel de influenţe. Avem modelul Domnului Isus care a trecut prin astfel de ispite şi lupte sufleteşti, dar a învins. Şi noi putem să învingem aşa cum a procedat El. 
  
14. Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, 
În continuare apostolul Iuda atrage atenţia asupra unui paragraf biblic, din păcate pierdut de-a lungul timpului, în legătură cu venirea Domnului împreună cu cei sfinţi. Se vorbeşte despre Enoh ca având darul profeţiei, fapt care i-a permis să vadă venirea Domnului pentru judecată. Enoh este un simbol pentru toţi cei care vor merge la ceruri fără să guste moartea. Exemplul său de evlavie este cu totul aparte, fiind considerat, conform raportului biblic, unul dintre cele mai sfinte persoane care a trăit pe pământ. 
  
15. ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi.” 
Scopul venirii Domnului este de a face judecată împotriva celor ce s-au răzvrătit fără să se întoarcă la El. Sunt două categorii de lucruri luate în considerare: faptele nelegiuite şi cuvintele rele. Un aspect activ al judecăţii este cel de a încredinţa, sau dovedi, nelegiuirea celor ce au comis răul pe pământ. Practic, nici o persoană care comite răul nu va scăpa de judecata ce va veni când Domnul Hristos va întemeia Împărăţia Sa pe pământ însoţit fiind de toţi sfinţii Săi.  
  
Nici persoanele neconsacrate din biserică nu vor scăpa de această judecată, ci vor avea soarta păcătoşilor din lume. Nimeni nu se poate ascunde sub numele de creştin şi să continue să comită răul fără să se teamă de consecinţe. Dacă exemplele din natură şi Scriptură nu au fost suficiente în a-i convinge de soarta care îi aşteaptă, imaginea judecăţii divine are un impact mult mai puternic, menit să inspire temere. 
  
16. Ei sunt nişte cârtitori, nemulţumiţi cu soarta lor; trăiesc după poftele lor; gura le este plină de vorbe trufaşe, şi slăvesc pe oameni pentru câştig. 
În acest moment apostolul Iuda reia câteva dintre caracteristicile omului lumesc, străin de comuniunea cu Dumnezeu. Distingem o listă ce descrie comportamentul unui om nesfinţit de harul divin. Pe primul loc se află spiritul de nemulţumire şi de murmurare. Într-adevăr sunt multe motivele de nemulţumire în viaţa pe care o ducem pe pământ şi de faptul că nu suntem apreciaţi la justa valoare. Dar pentru un om care urmează exemplul lui Hristos, această realitate nu constituie o problemă, fiindcă el ştie că în vremea de acum nu este posibil să avem acea împlinire pe care fiecare dintre noi şi-ar dori-o, acest lucru fiind legat de timpul în care Dumnezeu va reveni pe pământ. Dimpotrivă, el este mulţumit deoarece ştie că prin harul divin este salvat de păcat şi de consecinţa morţii definitive. Mai mult, el chiar cântă în inima lui imnuri de slavă lui Dumnezeu, aceasta fiind o caracteristică definitorie a adevăraţilor creştini. 
  
Un alt aspect incriminat este cel al trăirii după cum te îndeamnă pofta sau dispoziţia de moment. Ştim prin exemplul lui Esau, care pentru o plăcere de moment a pierdut statutul de întâi născut, că este împotriva adevăratei spiritualităţi să se procedeze astfel. Domnul Isus a biruit pofta la fiecare pas, iar un creştin va face acelaşi lucru, acţionând nu din impuls, făcând doar ce îi place sau îi convine, ci din principiu şi din iubire pentru Maestrul divin. 
  
În acest şir al nelegiuirii, murmurarea te conduce la satisfacerea poftei, iar aceasta mai departe la trufie manifestată prin vorbire şi atitudine de înfumurare în genul „cine mai este ca mine?”. Un astfel de comportament este un blestem pentru cine îl posedă, dar şi pentru cei care trebuie să îl suporte. Din păcate lăudăroşenia vieţii şi a realizărilor de excepţie pe care un om le-ar putea avea denotă înstrăinare de Dumnezeu, Cel căruia Îi datorăm totul şi nu este departe de hula şi nerecunoştinţa pe faţă manifestate faţă de El. 
  
Iar rodul unei astfel de plante otrăvitoare constă în slăvirea omului, lauda realizărilor acestuia, a ceea ce el este şi face, bineînţeles pentru a câştiga avantaje şi favoruri. Ştim bine că o astfel de atitudine pune pe om în locul lui Dumnezeu, Singurul vrednic pentru orice fel de laudă. 
  
Reluăm şirul nelegiuirii: murmurare, care aduce nemulţumire, care aduce satisfacerea poftei, care aduce trufie, care aduce lauda şi slăvirea omului. Cum se potriveşte aşa ceva cu imaginea unui creştin? Într-adevăr nu există nici o potrivire, fiindcă şirul neprihănirii este: supunere, care aduce mulţumire, care aduce înfrânarea poftei, care aduce smerenie, care aduce lauda şi slava lui Dumnezeu. Care dintre ele vi se pare mai atractiv? 
  
17. Dar voi, preaiubiţilor, aduceţi-vă aminte de vorbele vestite mai dinainte de apostolii Domnului nostru Isus Hristos. 
Şi acum apostolul ne furnizează şi „antidotul” contra influenţei distructive propagate de spiritul de răzvrătire. În primul rând se atrage atenţia asupra profeţiilor făcute de către apostolii Domnului Hristos, care prevedeau apariţia unor astfel de situaţii în biserica creştină. Chiar apostolul Pavel, înainte de a se despărţi de comunităţile din Asia Mică, a mărturisit despre înălţarea de persoane neconsacrate în biserică şi intrarea nelegiuirii.  
  
Nu trebuie să ne surprindă această evoluţie; după cum a fost prevăzut, biserica urma să se corupă; era inevitabil. Acelaşi lucru este valabil şi astăzi: invazia nelegiuirii în biserică nu poate fi oprită, iar lucrurile vor merge până la capăt în manifestarea acesteia. Dar acest lucru nu trebuie să ne descurajeze şi nici nu trebuie să depunem armele cu resemnare. Avem o luptă de dat cu spiritul acestei lumi, dar deopotrivă lupta contra acestui spirit se poartă şi în biserică. Aşa cum profeţii Vechiul Testament au luptat contra nelegiuirii din timpul lor, aşa trebuie să facem şi noi. Lupta se dă şi în afara, dar şi în interiorul bisericii, nu trebuie să ne surprindă acest lucru. 
  
18. Cum vă spuneau că în vremurile din urmă vor fi batjocoritori, care vor trăi după poftele lor nelegiuite. 
Atenţia acum ne este îndreptată către timpul sfârşitului, când spiritul batjocoritor şi trăirea în păcat pe faţă va fi o caracteristică. Batjocura, sau cuvântul de ocară, va fi în armonie cu poftele nelegiuite, fiindcă decurg una din cealaltă. 
  
Spiritul batjocoritor se va manifesta deopotrivă în lume şi în biserică. Aşa cum am spus, este inevitabil, va fi o evoluţie a lucrurilor până când se va ajunge la nivelul atins înainte de potop, când Dumnezeu a trebuit să intervină pentru a opri acest curs. În faţa acestei realităţi, creştinul este avertizat să reziste, să rămână credincios chemării sale, chiar dacă el însuşi se simte atras să facă altfel, sau chiar dacă, lucrul cel mai probabil, rămâne singur în această luptă, aşa cum Domnul a rămas singur în ceasul încercării. 
  
În direcţie opusă, trebuie cultivată lauda şi înfrânarea poftelor prin cultivarea virtuţilor creştine. Este condiţia de supravieţuire a celor credincioşi, altfel curentul lumii şi din biserică îi va mătura din cale. 
  
19. Ei sunt aceia care dau naştere la dezbinări, oameni supuşi poftelor firii, care n-au Duhul. 
Rodul vorbirii necurate este pofta, care la rândul ei conduce la dezbinare, legătura fiind cauză -efect. Nimic nu poate opri acest principiu să se manifeste, atunci când îi sunt hrănite cauzele. Duhul Sfânt nu poate opri pe cineva care practică vorbirea de rău să ajungă la trăirea după pofte şi nici pe cine se lasă dominat de poftă să nu ajungă la ceartă şi conflict. 
  
Soluţia stă în cultivarea unui principiu diferit: vorbire curată, care aduce ca rod înfrânarea poftelor, şi care aduce unitate între oameni, toate aceste fiind lucrarea Duhului Sfânt. 
  
20. Dar voi, preaiubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră prea sfântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt, 
Acesta este şi sfatul apostolului şi anume zidirea sufletească, întărirea cetăţii interioare a inimii. Mijloacele avute în vedere sunt o credinţă curată şi rugăciunea prin Duhul Sfânt; nu trebuie să lipsească nici una dintre ele. Dacă vom avea doar credinţă fără rugăciune, ea se va stinge, ca să nu spun că este impropriu să poţi avea credinţă fără a te ruga Domnului. De asemenea, dacă te vei ruga fără să ai credinţă, cu siguranţă că nu vei obţine nimic. 
  
Aşadar, armele creştinului sunt: credinţa şi rugăciunea, care utilizate inteligent vor tăia lanţurile vrăjmaşului care caută să ne lege încât să nu putem scăpa. Însă urmând modelul pozitiv al Domnului Hristos, putem să secţionăm aceste lanţuri prin credinţă unită cu rugăciune, cu ajutorul Duhului Sfânt. 
  
21. ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică. 
Mai sunt două arme ce se adaugă: dragostea divină şi îndurarea lui Hristos. Să explicăm puţin lucrurile: dragostea lui Dumnezeu se revarsă asemenea razelor de soare din cer, cu condiţia să ne menţinem în lumina ei, să o conştientizăm, să o asimilăm, să o contemplăm, să o manifestăm în viaţă. Noi primim iubire de la Dumnezeu şi aceasta hrăneşte sufletul.  
  
În continuare, există un element specific care ne îndreptăţeşte, indiferent de vreme, la dragostea lui Dumnezeu: îndurarea lui Hristos, adică harul pe care El ni l-a pus la îndemână. Cunoştinţa îndurării lui Hristos aduce putere în suflet, un element supranatural care unge şi vindecă inima, cugetul. Trebuie să privim la acestea două şi atunci vom putea mânui credinţa unită cu rugăciunea. Iubirea şi îndurarea divină vor hrăni credinţa şi rugăciunea noastră prin care vom tăia legăturile păcatului pentru a ne ancora în neprihănire. 
  
22. Mustraţi pe cei ce se despart de voi; 
Şi acum câteva măsuri concrete ce trebuiau să fie luate de către cei credincioşi. În primul rând, cei greşiţi trebuiau să fie avertizaţi asupra primejdiei în care se găseau. Dezbinarea era la lucru şi mulţi părăseau credinţa pentru tot felul de învăţături străine sau pentru a se întoarce în lume. Este trist că astfel de persoane nu erau conştiente de primejdia în care se aflau şi credeau că au găsit o lumină nouă, că sunt neînţeleşi. Era o situaţie similară cu a unui om bolnav, care nu este conştient de situaţia în care se află.  
  
23. căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc; de alţii iarăşi fie-vă milă cu frică, urând până şi cămaşa mânjită de carne. 
În plus, apostolul Iuda îi îndeamnă pe cei credincioşi să acţioneze pentru salvarea celor aflaţi în rătăcire. Prima imagine folosită este cea a smulgerii unei persoane aflate în flăcări, primejdia fiind de a arde cu totul dacă mai rămâne doar un singur moment în acel loc. De fapt, caracterul distructiv al învăţăturilor false se poate asemăna cu cel al focului, al incendierii unei case sau chiar a bisericii. Situaţia era la fel de gravă şi înţelegem că persoanele credincioase trebuiau să acţioneze ca salvatori ai celor aflaţi în primejdia de a fi distruşi de flăcările practicilor păcătoase, acesta fiind finalul căii păcatului şi morţii. 
  
O altă imagine este cea a omului aflat într-o stare avansată de boală, ce provocă putrefacţie, o comparaţie preluată din Vechiul Testament în care păcatul se asemăna cu lepra. În mod similar, cei afectaţi de rătăcire erau ca nişte persoane bolnave, ce avansau către distrugerea finală, iar cei credincioşi trebuiau să fie asemenea unor cadre medicale ce ofereau asistenţă şi sprijin. 
  
Dar aceste lucruri trebuie înţelese în primul rând spiritual: ceea ce provoacă rătăcirea de la credinţa curată a lui Hristos este asemenea focului ce produce incendiu, sau a germenilor ce aduc boală. Cine însă aruncă astfel de lucruri în biserica lui Hristos? Nimeni altul decât Cel Rău. Problema este că persoanele afectate nu sunt conştiente de calea pe care se află dând curs sugestiilor vrăjmaşului. 
  
Cel credincios, dimpotrivă, vede primejdia şi ia măsuri de apărare pentru sine şi de salvare, sau asistenţă, pentru ceilalţi. Avem două cazuri: salvare pentru cel cuprins de flăcări, adică aflat într-un stadiu incipient şi asistenţă plină de milă pentru cel atins de molimă, aflat într-un stadiu deja avansat. În primul caz contează rapiditatea, în al doilea mila şi răbdarea. Aveţi astfel de persoane în jur? Atunci trebuie să acţionaţi în maniera sugerată de apostol. 
  
24. Iar a Aceluia, care poate să vă păzească de orice cădere, şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale, 
În final, ori cât de mari ar fi eforturile noastre de a ne menţine pe cale credinţei sau de a acţiona în vederea salvării altora, numai Domnul poate să realizeze aceste lucruri cu adevărat. 
  
Sunt mai multe aspecte în lucrarea Domnului, astfel distingem nevoia de a fi păziţi de cădere şi de a aluneca pe cărarea pierzării. O astfel de lucrare este unită cu cea de a ne transforma pentru a deveni fără pată înainte de manifestarea slavei Sale, adică de a doua Sa venire. Aici este o mare taină, deoarece pe de o parte au fost luate toate măsurile pentru a nu se cădea în păcat, iar pe de altă parte ne este dată garanţia că vom deveni cu totul sfinţi şi fără pată până când El va reveni. 
  
Contrar diferitelor teorii emise de-a lungul timpului, Dumnezeu nu poate primi decât persoane sfinte în Împărăţia cerurilor. Astfel, au fost prevăzute mijloace pentru ca acest lucru să devină o realitate, iar cei sfinţi nu pot decât să fie plini de bucurie când privesc destinul final plin de slavă şi de mărire. Nu este nici o urmă de îndoială, garanţia este deplină.  
  
Nu există scuză pentru păcat, mijloace au fost puse la dispoziţie pentru a-l învinge. Nu există frică pentru viitor, fiindcă au fost luate măsuri de eradicare completă a răului din noi până la a doua venire. De fapt ce poate fi mai frumos decât „înveşmântarea” în trupuri nemuritoare chiar înainte de a fi luaţi în slavă, moment în care vom fi cu totul sfinţi şi fără pată, iar vechea fire nu va mai exista? 
  
25. singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii, şi acum şi în veci. Amin. 
Încheierea este plină de laudă la adresa lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos, Mântuitorul nostru, având accent pe slavă – condiţia de excelenţă mai presus decât orice altceva a lui Dumnezeu, măreţie – similar, dar cu accent pe dimensiunea infinită a divinităţii, putere – adică atotputernicie şi stăpânire – calitatea de Domn şi Suveran al întregului univers. 
  
Este exprimarea unei realităţi, dar şi a unei dorinţe ca Dumnezeu să stăpânească asupra trecutului – până la originile veşniciei, în prezent –acum şi pentru viitor – până la celălalt „capăt” al veşnicie, adică pentru totdeauna. 
  
Vom reda în final dimensiunile închinării la Dumnezeu, Creatorul cerurilor şi al pământului: 
1.lauda caracterului Său moral de excepţie, pentru înţelepciunea şi cunoştinţa Sa absolută; 
2.aprecierea infinităţii Sale, El este „Cel ce este”, realitatea există prin El, dar El este mai presus decât ea; 
3.aprecierea puterii Sale fără de margini, a atotputerniciei Sale aşa de „mari” încât tot ce porunceşte ia fiinţă; un cuvânt este de ajuns pentru a aduce la existenţă un lucru; 
4.respectarea ca Domn şi Conducător al universului, Cel care ne călăuzeşte destinele, cu adevărat Marele Împărat şi Stăpân al universului; 
5.dorinţa ca El să stăpânească asupra lucrurilor din trecut, prezent şi viitor, asupra universului, lumii noastre, bisericii şi asupra noastră ca indivizi 
  
De ce toate acestea? Deoarece El este unicul, singurul, adevăratul Dumnezeu şi numai El ne poate da sens şi împlinire ca discipoli ai lui Hristos. 
  
A lui să fie slava, acum şi în veci,  
Amin. 
  
PS. Acest comentariu a fost mai lung decât am intenţionat iniţial, dar pe măsură ce scriam eram tot mai fascinat şi impresionat de ceea ce descopeream prin „simpla” studiere a Cuvântului. Sper să fie de folos celui ce îl va citi şi să îl conducă la adevărata închinare, la singura Evanghelie a Domnului nostru Isus Hristos. 
  
  
  
Referinţă Bibliografică:
65 Epistola lui Iuda / Octavian Lupu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 280, Anul I, 07 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Octavian Lupu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Lupu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!